Mă chinui de o vreme să îmi amintesc de unde am auzit povestea pe care vreau să v-o spun aici și nu reușesc. Ceea ce e sigur e că nu-mi aparține mie, sînt doar un re-povestitor. Ea se petrece în perioada de maximă înflorire a Egiptului antic. Probabil că în perioada cuprinsă de Thomas Mann în Iosif și frații săi, roman care, pentru mine, este cel mai bun roman pe care l-am citit vreodată. Și l-am citit destul de greu. L-am început de două ori și l-am abandonat prima dată după o sută de pagini, a doua oară după vreo două sute de pagini. După vreo doi ani de la cel de-al doilea eșec, am reușit să mă „îmbarc“ în călătorie și să ajung în fabulosul Egipt al genialului scriitor neamț. De atunci, cînd întîlnesc sintagma „Egiptul antic“ îmi imaginez acea perioadă numai și numai prin lentilele lui Thomas Mann.
Povestea lui Iosif o știam din copilărie. Prima dată mi-a spus-o mama, cînd încă nu citeam, apoi am citit-o eu însumi din Biblie. Ceea ce a reușit să facă romancierul din această poveste moralizatoare este colosal, dar nu despre asta e povestea mea.
Egiptenii din cea mai înfloritoare perioadă a istoriei lor își imaginau că sînt un popor ales de zei. Că să te naști egiptean e un privilegiu de care trebuie să te bucuri, un privilegiu care trebuie respectat de toți cei care au avut neșansa de a aparține altor seminții și de a fi sclavi, lucrători ai cîmpului, păzitori ai turmelor sau, desigur, cărămidari.
Învățații din jurul faraonului au avansat o idee referitoare la măreția de a fi egiptean. (Nu știu care faraon: o fi fost Ramses, o fi fost Keops? Povestea nu spune asta. Nu exclud să fi fost chiar Cleopatra, pentru un plus de corectitudine politică.) Ideea era că limba egipteană e un dar care vine odată cu nașterea. Te-ai născut egiptean, gata, știi limba egipteană, nu trebuie să te învețe cineva să o vorbești. Vii cu ea din pîntecul mamei egiptene.
Pentru a face să triumfe această idee, învățații faraonului au propus un experiment care a fost acceptat și finanțat. (Nici atunci nu se puteau face experimente fără finanțare.) Au fost luați cîțiva nou-născuți de parte bărbătească (așa zicea povestea) și duși într-un loc izolat unde urmau să crească. Poate pe o insulă, poate într-o regiune greu accesibilă. Copiii erau îngrijiți, hrăniți și crescuți în tot confortul de cîteva slugi surdo-mute, ca nu cumva să audă limba egipteană. Conform învățaților vremii, nu era nevoie de un context lingvistic pentru ca ei să vorbească, la maturitate, ca orice egiptean născut egiptean.
Se pare că experimentul a fost înconjurat într-o mantie de mister și s-a derulat cumva în secret. Urma ca, la maturitate, acei copii deveniți feciori, crescuți într-un loc tainic, să fie prezentați în public, în fața Faraonului, chiar, și să poarte o conversație în limba oficială a țării. Atunci se va dovedi ceea ce era doar un fel de părere generalizată, dar încă părere, că dacă te naști egiptean, vorbești măreața limbă pe care o primești la venirea pe lume ca pe un dar din partea zeilor.
Au trecut anii și societatea egipteană mergea mai departe în pace și prosperitate. Puțini mai știau cîte ceva despre experiment. De altfel, el nici nu a fost foarte popularizat. Trebuia să fie o surpriză, un fel de cadou făcut lui Ramses (sau Keops, sau Cleopatra). Nimeni din cei care știau nu se îndoia că va fi un mare succes. Va fi o sărbătoare a limbii egiptene, poate se va fixa și o zi în an în care toată lumea să-și declare mîndria de a vorbi o limbă venită direct de la zei, o limbă exclusivistă. Se vor ciopli în piatră versuri nemuritoare, se va spune că mult e dulce și frumoasă limba de la Nil…. Se vor încinge petreceri, se va bea bere (cică egiptenii cunoșteau berea), învățații își vor tatua cuneiforme pe brațe…
În taină, la împlinirea vîrstei maturității, grupul de feciori egipteni a fost adus în cetate. Au fost duși într-o sală în care urma să se întîmple minunea. Învățații vor purta cu ei o conversație în cea mai frumoasă și mai divină limbă a pămîntului.
Zis și făcut: s-a adunat mulțimea, cei mai de vază oameni ai cetății, căpetenii de oști, negustori prosperi, arhitecți de piramide și alți învățați. Au intrat în sală inițiatorii experimentului care au dezvăluit, pentru prima dată, selectului public, despre ce este vorba. Din loja sa, lua parte la sărbătoarea limbii egiptene însuși faraonul și consilierii lui preferați.
Flăcăii ținuți izolați ani de zile arătau ca niște egipteni, aveau tenul și fizionomia de egipteni. Erau îmbrăcați în straie egiptene de sărbătoare (ce descriere le-ar mai fi făcut Thomas Mann!).
Inițiatorul experimentului i-a salutat. Băieții, nimic, nicio reacție. I-a întrebat cum se simt, cum îi cheamă. Tinerii, mirați, timorați, nu au răspuns nimic. A mai încercat odată, le-a vorbit mai rar și mai tare. Niciun răspuns.
Apoi, dintr-o dată, s-au auzit niște behăituri. Da. Behăituri ca de oaie. Grupul de tineri a început să comunice prin behăituri modulate diferit, semn că era vorba chiar de o conversație alcătuită din behăituri.
În apropierea locului unde au fost izolați tinerii se afla o turmă de oi. În nevoia lor de a comunica, neavînd alte instrumente, alte posibilități, tinerii egipteni supuși izolării lingvistice și-au alcătuit o limbă rudimentară din behăituri și au reușit să se înțeleagă între ei ca niște berbecuți nevinovați.
Bine că lîngă Turnul Babel nu a existat și o grădină zoologică. Cine știe cum am fi vorbit azi!