Întreprinzând în perioada interbelică o anchetă dialectală în vederea întocmirii Atlasului limbii române, coordonat de Sextil Pușcariu, D. Caracostea a mers în partea Olteniei, unde a fost însoțit de Ernst Gamillscheg, care i-a fost coleg în perioada studiilor vieneze. Pe D. Caracostea îl interesa forma de artă și calitățile de artă care vor fi rămas latente în regiunea respectivă, dar pentru colegul său străin acesta nu era un demers probator. Când a fost să i se aleagă un țăran căruia să-i studieze vorbirea dialectală, Ernst Gamillscheg i-a pus drept condiție sau cerință fundamentală colegului român ca „informatorul“ chestionat să fie cel mai prost om din sat. Iar aceasta, pentru că, în cadrul studiilor de dialectologie, nu-l interesa ceea ce era nou, creat și ales în limba populară, ci doar ce se păstrase în comun de către cei care nu aveau contacte directe cu exteriorul comunității. Din acest motiv, caracteristicile fundamentale fonetice, morfologice și sintactice ar fi putut fi culese de Ernst Gamillscheg de la cel mai prost om din sat.
După ce și-a lăsat fostul coleg să facă ancheta dialectală așa cum a dorit (deși cred că au fost întâmpinate mari dificultăți în a-l căuta pe prostul satului…), D. Caracostea a început să urmărească nestânjenit vorbirea țăranilor, dar nu a celor mai proști, ci a celor mijlocii, el stând ascuns după o perdea de salcâmi protectoare. Cercetătorul a fost uimit, în tot acest timp al muncilor la câmp și mai ales al treieratului, de spontaneitatea dialogală a țăranilor, de glumele lor și de ritmul susținut al exprimării: „Și atunci, pentru mine era evident că aceasta era limba: nici a celor mai inteligenți […], nici a celui mai prost. Și că limba de fapt a marei majorități a țărănimii românești este o limbă vorbită din prisosul afectivității, însoțită, nedespărțită de toate funcțiunile sufletești. Îmi arăta prin urmare că limba este artă. Ceea ce eu de mult simțeam, aveam intuiția“ (Petre Stroe, interviu cu D. Caracostea, „…limba națională privită ca artă“, II, în „Manuscriptum“, nr. 2/1981, p. 135).
Interviul din cuprinsul căruia am preluat informațiile și citatul de mai sus a fost acordat de D. Caracostea cu aproape două luni înainte de moarte și se constituie într-o adevărată profesiune de credință publicată postum. Dacă aplicăm acestei destăinuiri o grilă de lectură genetică (atât de dragă lui), observăm principiile care i-au călăuzit cercetările folcloristului, filologului, lingvistului, istoricului culturii, criticului și istoricului nostru literar. Strategia abordării genetice însemna pentru D. Caracostea înțelegerea aprofundată a experienței umane care a primit formă artistică, adică intuirea formei interne anterioare cristalizării ca atare („Nu formele hotărăsc, ci creativitatea lor, ilustrată prin durata plăsmuirilor“ – Hotare, în Critice literare, II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944, p. 409). Teoreticianul așeza la baza înțelegerii genetice a operei individualitatea creatoare, capacitatea de trăire sensibilă din partea unui artist, fie el artist al cuvântului sau nu.
- Caracostea a introdus în folcloristica noastră metoda istorico-geografică, pentru ca, pe coordonatele astfel trasate, să compare diferitele forme, să întreprindă cercetarea prin intermediul mijloacelor specific stilistice. Cercetând problematica tipologiei folclorice pentru a pune în evidență unicitatea sufletească a spațiului românesc, el observa că în lumea satului cuvintele cu funcțiuni noționale erau foarte puține, în timp ce cuvintele-imagini rămâneau covârșitoare. Acestea din urmă nu exprimau doar aspecte ale afectivității, deoarece toate datele sufletești participau la crearea, circulația și evoluția lor („În literatură, nu există loc comun, ci numai suflet comun“, Ibidem, p. 392). D. Caracostea își dăduse seama intuitiv că rațiunea rămâne doar o parte a sufletului și că limba nu poate să o exprime numai pe aceasta. Fascinat de tiparele originare, cercetătorul a făcut o interpretare de pionierat a poeziei populare, pe care a considerat-o la modul funcțional în contextul ei. Dar aceasta nu înseamnă că el a practicat folcloristica în stare pură, ca pe o specializare în sine; a raportat-o la estetica limbii și a literaturii. Creațiile populare erau văzute drept constructe estetice îndeosebi purtătoare de valori poetice, deoarece, în viziunea lui D. Caracostea, literatura era, în primul rând, discurs poetic. Astfel, aspectele istorice ori etnografice ale plăsmuirilor populare cădeau în plan secund.
Balada Miorița a fost analizată de folclorist prin circumscrierea ei cadrului aparținător întregului sistem al creației „poporane“ dispuse din punct de vedere tipologic. Se dovedea astfel (ca și în cazul variantelor eminesciene la poezia Mai am un singur dor) maniera în care arta înaltă se ivește din vastul complex cultural-poetic al limbii însăși, al spiritualității poporului. Pentru D. Caracostea, între poezia populară și aceea cultă nu existau deosebiri de esență, ci de grad. Obsesia structuralistă a voinței de sistem își făcea simțită prezența la acest teoretician bântuit parcă de viziuni: „Văd literatura națională ca o clădire al cărei prim etaj este adânc fundat în limba noastră, prima formă a destinului nostru expresiv. Din bolțile acestei părți, în care este cimentată toată vlaga intuițiunilor noastre străvechi, crește al doilea etaj: creațiunea populară orală; iar peste aceasta cleștarul împlinirilor noastre culte“ (Expresivitatea limbii române).
Prin importanța pe care o acorda abordării sistemice, D. Caracostea întreprindea, în fapt, o acțiune de identificare a elementelor fonetice expresive ale limbii, iar estemul (proprie inovație lexicală, realizată prin analogia cu noțiunile de fonem și morfem) are înțelesul de element lingvistic cu valoare estetică. O mărturisire din cadrul aceluiași interviu apărut postum este edificatoare: „…făcând lingvistică și filologie […] aveam totdeauna sentimentul că nu eu cu literatura și frumosul mă plec în fața lingvisticii, ci am să iau lingvistica de coarne și s-o plec în fața frumosului și a literaturii“ (D. Caracostea, rev. cit., p. 131). Grație valorii intrinseci a estemelor de a fi ultimul element ireductibil al limbajului cu valoare expresivă, structura limbii se constituia pentru teoretician într-o morfologie modelizantă pentru stilul supraindividual. Cuvântul nu mai trebuia considerat doar ca material verbal, ci drept o entitate care, înainte de a sluji unui poem, a avut o existență spirituală, el făcând parte din ceea ce Lucian Blaga numea matrice stilistică. Estemul, fiind sinonim cu semnul estetic, îngloba un punct de vedere estetic asupra limbii, însumând în semantica lui întreaga sferă a aspectelor limbajului.
Un veritabil istoric literar nu este interesat de biografismul mărunt, deoarece nu orice fapt de viață poate stârni interesul interpretării. În consecință, atrage atenția numai ceea ce ar fi în măsură să ușureze accesul la eul profund, la acele resorturi ale spiritului unui scriitor prin care se declanșează procesul creator. Interesul pentru biografia unui scriitor implică valențele estetice, întrucât, în viziunea lui D. Caracostea, istorismul bine canalizat vizează tocmai sesizarea mobilurilor creativității, punerea în prim-plan a personalității unui creator, dezvăluirea procesului interior de „plăsmuire“ artistică.
Studierea lui Eminescu nu se mai putea face din partea lui D. Caracostea prin ascunderea după o perdea de salcâmi, pentru a asculta în voie ce spuneau țăranii de capacitate intelectuală medie. Ascultarea genialei voci presupunea intrarea în laboratorul creației eminesciene, cu ochii care cată-n frunza cea rară. Potrivit autorului studiului Creativitatea eminesciană, stilul poetului de geniu nu este rezultatul abaterii de la normele interne ale limbii, al „siluirii“ acesteia, ci reprezintă suprema valorificare a potențialului expresiv specific limbii române. Așadar, nu Eminescu a dominat și a supus limba în favoarea poeziei, uneori cu riscul de a-i încălca regulile, ci, dimpotrivă, creația eminesciană este un produs al expresivității limbii, care, prin formele ei interne, are putere modelatoare, independentă de factori exteriori. De altfel, însuși poetul național recunoștea că „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“. Comentariile la poeziile eminesciene se remarcă prin dubla perspectivă pe care o urmează criticul: una dinamică (adică geneza poemelor) și alta statică (ce ține de arta cuvântului).
Profesorul universitar Caracostea nu a uitat vechile deprinderi de folclorist plecat pe teren și de aceea a inaugurat, în cadrul unui seminar, o anchetă asupra momentului genetic, invitând pe mai mulți scriitori să se destăinuie, respectând regulile unui chestionar dat, asupra producerii operelor lor. Interesa cronologia apariției ideilor, care reprezenta un indiciu substanțial despre o anumită structură a unei creații, și de aceea scriitorii erau rugați să ofere clarificări în privința cronologiei închegării concepțiilor lor. Ceea ce îl interesa pe profesor era cronologia din cadrul genezei interioare a operelor. De altfel, D. Caracostea avea în intenție elaborarea unei istorii a literaturii noastre fun damentate pe confesiunile scriitorilor și, în urma acestui proiect, au rămas doar importantele Măr turisiri literare cu valoare documentară de fructificat în viitoare studii monografice.
Dotat cu simț estetic viu și mereu plasat în opoziție cu dogmatismul critic, dar și cu interpretarea critică de tip impresionist, D. Caracostea polemiza în mod direct sau subtextual cu ambele direcții. El a elaborat studii de folclor, lingvistică și istorie literară cu dorința fermă de a reuni rodnic cele trei discipline sub tutela esteticii. Fără a lua în discuție dacă a avut sau nu talent în tot ceea ce a întreprins, așa cum a făcut el însuși („De când m-am convins că n-am geniu, am refuzat să am talent“ – Hotare, în op. cit., p. 394), pot spune că D. Caracostea a fost adeptul spiritului de rigoare de tip structuralist în cadrul unor discipline unde fragmentarismul, diletantismul ori amatorismul nu făcea decât să scoată în evidență nepriceperea și tezismul.