„Toamna se numără bobocii“: această simpatică zicere populară spune mult despre originea noastră agrară și despre preocupările tradiționale ale românilor. Privită mai îndeaproape, expresia nu se referă numai la ideea de realizare, de atingere a unui obiectiv, de calcul al profitului. Ea poate fi și un avertisment: nu te baza pe un rezultat înainte ca acesta să fie sigur. Sau chiar: nu lua decizii pe baza lucrurilor care nu s-au concretizat încă. Echivalentul în engleză – „Don’t count your chicken before they hatch“ / „Nu număra puii înainte să fi ieșit din găoace“ – susține și chiar întărește această perspectivă. Indiferent de ce alte semnificații i-am putea adăuga, ideea de prudență în acțiune e mereu prezentă. Altfel spus: vorbește doar atunci când ești sigur că vorbele tale au acoperire. Cu toate acestea, în limba română construcția lingvistică cu pricina induce, inevitabil, și un ușor aer triumfalist: ea include convingerea și că vine toamna, și că vom avea ce număra și că bobocii vor asigura, așa cum spunea Ceaușescu, „abudență din plin“ tot natului.
N-am să mă refer la „bobocii“ pe care-i vor avea de numărat românii mai spre sfârșitul toamnei, când vor merge la vot. Din acest punct de vedere, ca să folosesc o expresie cu iz zootehnic, „scroafa e moartă în coteț“. Lipsa de speranță și distrugerile sunt atât de mari, încât nu pot fi ameliorate decât prin miracol. Întâlnesc zilnic mulți „cetățeni turmentați“, care mă întreabă derutați „Eu cu cine votez?“ (de parcă eu aș ști!), așa încât am motive serioase de îngrijorare. Ca unul care, după 2012, când cu puciul Antonescu-Ponta, mi-am jurat că o să mă țin departe de tot ce înseamnă „treburi publice“, ridic din umeri și răspund păgubos-filozofic: „Pe oricine ați vota, voi rămâneți aceiași“! Clasa politică de la noi nu e nici mai bună, nici mai rea decât sunt cetățenii în general. Logica elementară arată că ar trebui să devenim noi mai buni pentru a spera ca aleșii noștri să fie altceva decât politrucii, aranjorii și mafioții aflați de atâta amar de vreme la butoane. Or, mersul vieții (și al istoriei) sugerează cu totul altceva: că va fi din rău în mai rău.
Cum cititorul meu e deja selectat de profilul revistei în care public, am să-mi dau cu părerea despre ce fel de boboci are el de numărat. Adică despre cărțile care, după model franțuzesc, îi sunt oferite cu precădere în intervalul septembrie-decembrie, când editorii, parcă ieșiți din toropeală, mănâncă jar și trimit spre imprimerii o avalanșă de titluri. Ca și primăvara, când se înregistrează, și atunci, un boost editorial, toamna e anotimpul marilor speranțe că industria editorială va renaște și că, în fine, românilor le va veni mintea la cap și se vor apuca de citit. E ceva mistic în această credință a editorilor, pentru că altfel nu-mi explic insistența de a tipări cărți despre care vor afla într-o lună-două că nu le dorește nimeni.
Și nu mă refer aici la maculatura care-și binemerită soarta – adică producția sufocantă a nulităților, deliranților și nebunilor. Mă gândesc la cărți bune și foarte bune, apărute la edituri prestigioase, peste care privirile celor care (tot mai puțini și ei) intră în librării trec cu un soi de indiferență involuntară. Spun „involuntară“ deoarece vizitarea unei librării nu mai e demult un ritual al bucuriei și speranței. Realitatea e că mulțimea și diversitatea titlurilor te inhibă. Cred că noi, românii, n-am atins încă nivelul la care să știm cu adevărat ce ne interesează să citim. Am venit din comunism cu o concepție haotică despre lectură. Asta se vede în componența bibliotecilor noastre de acasă, care ilustrează babilonia nu atât din mintea noastră, cât din sufletul nostru. Ideea falsă despre „cultura generală“ ne determina să cumpărăm cărți care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu profesiile sau chiar curiozitățile noastre reale. Bovarizăm asiduu, proiectându-ne iluziile pe ceruri inexistente. „Achiziționam“ noile apariții cu toptanul (deși nu erau nici atunci ieftine) nădăjduind că vom găsi în ele ușa magică pentru a evada din lumea cenușie, mohorâtă, rece, ostilă în care ne era dat să trăim. Cartea era și tratat de psihiatrie și manual de istorie și ecran pe care, ca într-o poezie a lui Minulescu, călătoream „cu gândul/ și cu ochii/ pe harta Europei“.
Dar unde să evadezi azi? Oriunde ai pleca, porți cu tine atâta amărăciune și atâtea deziluzii încât ieșirea din mediul tău natural echivalează cu un eșec dinainte știut. Ba chiar există riscul să ajungi la debusolare și nevroză, la pierderea iluziilor și a identității – situație pe care poezia naivă a lui Minulescu a anticipat-o: „Și-ntr-un târziu/ m-am căutat pe hartă și nu m-am mai găsit“.
Când „harta“ e o librărie, lucrurile pot vira spre dramatism, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată când îi treci pragul.
În cazul tinerilor scriitori, întâmplările au o dimensiune ce poate atinge cote alarmante. În nu puține cazuri, se ajunge până la abandonul amar, provocat de o receptare critică nesemnificativă și de un dezinteres general din partea cititorilor. Un debut care a trecut neobservat — și asta în ciuda valorii cărții — conduce aproape automat la desistarea celui care și-a asumat tipărirea cărții. Au apus vremurile în care un editor, în egală măsură generos și vizionar, continua să mizeze pe un autor, în ciuda faptului că nu câștiga nimic —ba chiar avea pierderi — de pe urma lui. Pilduitor e exemplul lui Cormac McCarthy, ale cărui prime cinci cărți nu s-au vândut absolut deloc, dar continua să fie primit la casa de editură cu același entuziasm. Gheața s-a spart abia treisprezece ani după debut, în 1985, cu Blood Meridian, or The Evening Redness in the West, urmat de succesul colosal al așa-numitei Border Trilogy (All the Pretty Horses, The Crossing și Cities of the Plain).
Un studiu din Marea Britanie arată că veniturile anuale medii ale autorilor de ficțiune, adică ale profesioniștilor care nu exercită și o altă meserie, se situau în anul 2022 în jurul sumei de șapte mii de lire. Adică aproximativ cinci sute optzeci de lire pe lună — sumă insuficientă pentru satisfacerea nevoilor de subzistență.
Cifra include și autorii de bestsellers, și pe cei ale căror cărți, deși inspirate, nu își găsesc drumul spre buzunarul cititorilor. Cifra de mai sus e în continuă scădere — în 2006 era cu șaizeci la sută mai mare decât acum.
Am citit un articol despre câțiva scriitori britanici, neîndoios talentați, pentru care cariera scrii toricească a devenit o povară. Între ei, cazul lui Ross Raisin e demn de semnalat. A debutat în 2008 cu un roman pentru care i s-a plătit în avans o sumă „consistentă“. Cartea a fost primită cu entuziasm, iar presa l-a proclamat „cel mai bun tânăr scriitor al anului“. Deși, după propriile afirmații, cărțile ulterioare au fost din ce în ce mai bune, dezinteresul publicului a scăzut treptat, încât, în 2022, al patrulea roman, A Hunger, a fost un eșec comercial total. Marile lanțuri de librării nu i-au mai distribuit cartea, iar festivalurile literare i-au închis porțile. Ajuns la patruzeci și cinci de ani, Ross Raisin e pe cale să renunțe la scris. Și asta deși, în mod neașteptat, tocmai a câștigat Premiul Național pentru Proză scurtă, organizat de BBC, succes care i-a adus o sumă de bani cu care nu s-a mai întâlnit demult – cincisprezece mii de lire sterline.
Ceea ce arată că între valoarea estetică și valoarea de piață prăpastia e tot mai mare.
Dacă nu ești la pensie, în România e exclus să-ți poți dedica întregul timp scrisului. Prin urmare, nu cunosc niciun scriitor profesionist în deplinul sens al cuvântului – adică în stare să-și asigure un trai decent doar din câștigurile asigurate de cărți sau din drepturi conexe (ecranizări, adaptări, traduceri etc.). Așa încât scrisul intră din ce în ce mai limpede în categoria hobby-urilor, când nu e de-a dreptul o ocupație maniacală, o inutilitate disprețuită sau o manieră bizară de a-ți risipi viața.
„Bobocii“ care intră în literatură în această toamnă nu trebuie neapărat numărați, ci avertizați. Dacă și-au ales scrisul ca meserie, ar fi bine să fie conștienți că optează pentru marginalitate, irelevanță socială și dispreț. Îi vor ironiza până și colegii de generație repetenți, dar care au optat pentru ocupații „viabile“ – una din cele mai bănoase, după cum se vede, fiind chiar aceea de politician. Scrisul nu îți aduce fericire nici măcar atunci când, în aparență, te bucuri de recunoaștere, ai oarecare satisfacții materiale și ți se acordă onoruri publice. Și știți de ce? Pentru că există mereu presiunea și nerăbdarea și neliniștea cărții următoare, care începe deja să te scrie pe dinăuntru, să-ți râcâie viscerele și să-ți zdruncine creierii înainte chiar ca tu să știi că urmează s-o scrii.
Dacă ești pregătit să devii un paria ceva mai lustruit, un „coate goale“, un „papugiu“, un „scârța-scârța pe hârtie“ fără ca asta să-ți dea angoase, atunci scrie, asaltează-i pe editori și fă tot ce-ți stă în putință să atragi atenția cititorilor. Și mai trebuie să știi că în lumea în care trăim și, mai ales, în cea care veți trăi, răsplata materială a scrisului nu-ți va ajunge pentru a supraviețui nici măcar de pe azi pe mâine. Suntem în plin anti-pașoptism, așa că vechiul îndemn al lui Heliade-Rădulescu adresat tinerilor scriitori („Scrieți, băieți, numai scrieți“!) ar trebui înlocuit cu altul: „Scrieți, băieți, numai dacă nu puteți să nu scrieți“. Și, dedesubt, cu litere mici, ca pe poarta Infernului: „Și, oricum, lăsați orice speranță!“