Pentru că îndoiala și neîncrederea privind sensul ultim al poeziei s-au răspândit tot mai mult în ultimele decenii, reproduc mai jos, cu minime retușuri, un text având oarecare vechime, publicat în urmă cu un sfert de secol. Se împlinesc zilele acestea 25 de ani de când ultima posesiune europeană din Asia, micuțul Macao portughez, era înghițită de o imensă țară asiatică numită R. P. Chineză. Provocată de evenimentul istoric în cauză, însemnarea de mai jos s-a transformat însă în cu totul altceva.
„La ce servește poezia? În ordine practică, aparent la nimic. Trăim deja într-o lume unde aproximativ șaptezeci la sută din populație nu citește nici măcar o carte pe an: inutil să ne întrebăm câte dintre acele puține cărți sunt de poezie.
Deși nu produce nimic concret, deși este privită cu suspiciune de autoritatea politică și cu dispreț ori iritare de imensa majoritate a populației, deși supraviețuiește doar prin câțiva excentrici cărora colectivitatea este mereu gata să le acorde calificativul de „nebuni“, poezia servește totuși la ceva. La ce? Pentru a răspunde, merită să povestim o istorioară adevărată.
La 19 decembrie 1999, ultimul petec de pământ european din Asia, micuța provincie portugheză Macao, trecea oficial sub jurisdicția Chinei continentale. După ce „înghițise“ în urmă cu câțiva ani Hong Kong-ul, R. P. Chineză anula ultima posesiune europeană de pe teritoriul său. Evident, Portugalia nu s-a putut opune, așa că trecerea de la o autoritate la alta s-a desfășurat civilizat, politicos, în prezența șefilor de stat ai celor două țări.
Ce putea spune Președintele Portugaliei atunci când a întors ultima pagină a epopeii începute în urmă cu 500 de ani? Ce fraze pot exprima durerea, regretul de a abandona sorții lor pe ultimii locuitori ai unui ținut care crezuseră, poate, până în ultima clipă, că Patria-mamă nu-i va lăsa de izbeliște? Mulți s-au întrebat ce vorbe va adresa Președintele Portugaliei sutelor de milioane de oameni din întreaga lume care îl urmăreau în acea zi prin intermediul unei transmisiuni TV în direct.
Președintele a spus însă ceva neașteptat. La ora bilanțului, când Portugalia închidea definitiv cartea deschisă în secolul al XVI-lea, punând capăt marii sale aventuri maritime, Jorge Sampaio a recitat o strofă din Pessoa, din cel mai mare poet portughez al ultimului secol. Atunci când emoția covârșise pe oricare om născut în Lusitania, iar cuvintele se dovedeau oricum greu de găsit, versurile poeziei Mar portugues i-au sărit Președintelui în ajutor.
Strofa respectivă ar putea suna în românește astfel:
O, mare, cât din a ta sare/ sunt lacrimile Portugaliei, o , mare?/ Să te străbatem, câte mame-au plâns,/ și câți copii în rugăciuni s-au stins/ și câte fete au rămas fecioare/ ca tu să fii a noastră, mare?/ A meritat efortul? Da, a meritat,/ nici un efort nu-i mare ca să fii salvat.
Președintele și-a încheiat discursul cu vorbele Valeu a pena („A meritat osteneala“), concluzie definitivă și fără dubii la întrebarea din versul lui Pessoa; ceea ce Portugalia a oferit timp de secole îndepărtatului continent asiatic a meritat toate sacrificiile întreprinse de o mică țară europeană, pentru ca civilizația europeană să atingă marginile lumii
Dovada supremă? Însăși poezia lui Fernando Pessoa citată cu acel prilej. Când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămâne versul. Și descoperim abia cu asemenea ocazii, într-o situație-limită, la ce servește de fapt poezia: e singura formă de vorbire umană demnă înaintea unei lungi tăceri, înaintea tăcerii definitive“.