Lanțul slăbiciunilor
Nu despre schița lui Caragiale cu acest titlu e vorba, deși, dacă tot l-am pomenit pe autorul Momentelor, trebuie să spun că subiectul editorialului meu de astăzi se apropie și de subiectul altei schițe, la fel de bine cunoscute, și anume Triumful talentului. În care, vă reamintesc, un candidat la un post de funcționar câștigă concursul prezentând drept a sa lucrarea scrisă de un alt candidat.
Suntem martori de la o vreme ai unui adevărat fenomen socio-profesional: plagiatul ca mijloc de promovare. Nu numai la noi: în Germania și în Ungaria, două personalități politice (și nu oarecare: un ministru, respectiv, președintele țării) au demisionat când s-a descoperit că își îmbogățiseră CV-ul cu lucrări care nu le aparțineau. La noi, cel puțin deocamdată, vorbim de retragerea jenată a unei candidaturi și de promisiunea unei demisii de onoare, în caz că… Și asta, doar în săptămânile din urmă. Fenomenul însă începe să aibă tradiție. În fond, el este o verigă dintr-un lanț. Al slăbiciunilor. De aceea am și preferat titlul de mai sus.
Totul pleacă de la fabrica de diplome numită universitate particulară. De ani buni, după revoluție, nu puține dintre zecile de astfel de instituții de învățământ superior confundă școala cu afacerile. Ca să atragă studenți și, prin urmare, ca să câștige bani, ele au renunțat din capul locului la selecția operată de concursul de admitere, obligându-le uneori și pe cele de stat să procedeze la fel, prin concurența neloială pe care le-o făceau. Calității scăzute a studenților i s-a adăugat calitatea scăzută a dascălilor, atrași, la rândul lor, de salarii mai mari decât în universitățile de stat, ca și de exigențe didactice mai mici. Interesul absolvenților n-a fost nici o clipă acela de a învăța carte, ci acela de a obține o diplomă. Faptul că diploma n-are acoperire profesională nu contează câtuși de puțin, nici în ochii absolvenților, nici în aceia ai părinților, care plătesc sume importante de bani pentru o calificare precară a odraslelor lor, dacă nu inexistentă. Ceea ce conduce la triumful mediocrității, creează cariere somptuos-înșelătoare și, lucru foarte grav, dereglează mecanismul social. Spre a nu mai aminti de degradarea exprimării și scrierii în limba națională. Ministerul de resort (care a fost cât pe ce să fie condus de o doamnă care scrie „înnot“, plagiază și își falsifică CV-ul!) ar fi trebuit de multă vreme să declare false aceste diplome. Când a încercat s-o facă, sub ministeriatul doamnei Andronescu, măcar pentru acelea acordate în urma învățământului la distanță (IDD), care reprezintă scandalul cel mai răsunător, s-a izbit de rezistența numeroșilor beneficiari de asemenea diplome, ajunși între timp parlamentari, juriști, miniștri sau secretari de stat, mă rog, personalități publice în stare să pună bețe în roate măsurii cu pricina.
Ceea ce vedem acum e rezultatul acestui lanț al slăbiciunilor, devenit cerc vicios. Plagiatul sau, în cazul unora mai abili, compilația sunt metodele cele mai la îndemână de a trece licența, masteratul sau doctoratul, și care deschid calea spre funcții înalte și bine remunerate. Nu e vorba numai de o problemă de deontologie, ci și una de ignoranță. M-a surprins, nu o dată, în protestul celor prinși cu mâna în sacul altuia pretenția de a se considera inocenți împotriva evidenței: pentru ei evidența nu exista. La început, mi s-a părut că se considerau inocenți fiindcă nu recunoșteau regula jocului, ajutați și de dicționarele care definesc plagiatul în chip inadecvat, apăsând pe cantitatea pasajelor copiate. M-am convins că ei nu cunoșteau, pur și simplu, regula jocului. Nu le spusese nimeni că a transcrie fără ghilimele și fără indicarea sursei un text străin înseamnă a fura. Nici că există un drept de proprietate intelectuală inalienabil. Ignoranța se amestecă în doze greu de precizat cu reaua credință când plagiatorul ne explică savant că, vezi bine!, Legea lui Ohm sau Teorema lui Pitagora nu se pot scrie în alte cuvinte. Ideea pitită în spatele unor asemenea pledoarii este aceea că toți oamenii de știință sunt niște plagiatori.
Ce-i de făcut?!
„România literară“, numărul 20 / 18 mai 2012
Povestea unui om leneș
Concepția populară despre omul leneș este exprimată cel mai bine de Ion Creangă în povestirea cunoscută. E o concepție pragmatică: spre deosebire de omul harnic, acela care face treabă, omul leneș nu face nimic. Nici măcar să mestece posmagii nu vrea. E un fel de nătăfleață care așteaptă să-i cadă în gură para mălăiață. E convins că dacă munca ar fi bună la ceva, ar fi luat-o boierii. În concepția țărănească, lenea e conotată exclusiv negativ. Leneșul nu e bun decât de spânzurătoare.
Există și o altă concepție despre lene. Tot una de clasă. În literatură a intrat sub numele unui personaj din romanul rusesc, și anume Oblomov. A devenit un substantiv comun, oblomovism, tot așa de celebru precum donquișotism sau bovarism. Oblomov e un nobil dintr-o gubernie îndepărtată a Rusiei secolului XIX, care își petrece viața nefăcând nimic. Lenea lui nu e înnăscută ca a săracului din Creangă, altfel spus, nu e o incapacitate, un handicap care nu poate fi depășit nici sub amenințarea pieirii. Oblomov nu muncește fiindcă nu are nevoie. El e bogat și stătut. A învățat să se complacă în a nu se da jos din pat întreaga zi. Pericolul de a-și vedea risipită averea de care nu se ocupă îl lasă nepăsător. S-a deprins dintotdeauna să nu miște un deget pentru nimic în lume, încât aproape a uitat la ce sunt bune mâinile. Această a doua concepție despre lene pretinde o stare materială solidă ori măcar iluzia ei. O descoperim nu doar în romanul lui Goncearov, dar și (mai ales iluzia) în piesele de teatru ale lui Cehov sau în povestirile lui Turgheniev. Lenea nobilă e conotată pozitiv. Numai oamenii sărmani muncesc. Sau ariviștii de felul lui Cicikov, care cumpără suflete moarte. Nobilii vegetează. În cel mai bun caz, merg la vânătoare sau petrec. Munca li se pare josnică, iar oamenii harnici, demni de dispreț.
Cu aceasta n-am spus totul despre lene, în care țăranii văd un cusur, iar boierii de odinioară, căci în zilele noastre nu mai există, o calitate. Mai este și o lene caracteristică artiștilor. Nu-i făcea Alecsandri elogiul? N-a publicat Victor Felea o carte intitulată Jurnalul unui poet leneș? Despre desele reflecții pe temă ale lui Livius Ciocârlie, ce să mai vorbim? Până și pe mine m-a luat gura pe dinainte și am făcut mărturisirea compromițătoare că, în pofida impresiei de hiperactivitate pe care o ofer, sunt, în fond, un leneș. Nu țin neapărat să trag spuza pe turta artiștilor, dar nu mă pot opri să afirm că lenea lor e altceva și decât lenea din viziunea țăranilor, și decât lenea atât de prețuită de boieri. Lenea artiștilor este o pauză, în activitatea lor, consacrată meditației. Are, așadar, un scop creator, nicidecum recreativ. Deși pare a nu face nimic, artistul se dedă lenei ca formă de meditație asupra operei pe care o are în minte.
Stăteam zilele trecute cu ochii în tavan, în timp ce seara cobora și camera se întuneca. Fetița mea s-a alarmat, constatând că nu fac nimic de o oră și mai bine, ea, care nu stătuse nici o clipă degeaba, m-a întrebat ce se întâmplă cu mine. „Scriu un articol“, i-am răspuns. Scriam în cap, cum se zice, articolul pe care tocmai l-ați citit. Pe care lenea nu numai l-a născut, dar l-a și conservat.
„România literară“, numărul 34 / 24 august 2012