Joc între certitudine și dubiu, între real și iluzie, între firesc și nefiresc, poezia lui Mircea Petean reprezintă o neostenită confesiune a unei consternări morale. Punctul de plecare fiind un tradiționalism intrat în criză (a se reține nostalgicele referințe, chiar dacă fugitive, la factorii originari), autorul situat între dezolare și sarcasm face un portret al lumii actuale. Unul care vizează nu doar constatarea unui declin, ci și efortul unei adaptări expresive la noua stare de lucruri, la o perspectivă astfel recuperatoare. Imaginea naturistă se descompune ostentativ în componente moderniste: „sus pe dealul cel verde/ pasc vacile iarba/ din tabloul unui pictor flamand// păsările s-au făcut nevăzute/ neauzite-s și cântecele lor/ se-aud ropote de pași/ pe asfaltul istoriei“ (Peisaje). Ființa e împărțită între organic și anorganic printr-un echivoc grotesc: „își împărțea existența/ cu pasărea terminată în coadă de pește/ în loc de cap c-un miez de alună/ vânată cu undița cu mii de momeli“ (Zidul). Un spirit mioritic în disoluție? Contrastele fac parte din ființă, conștientizarea lor configurând o manieră comportamentală: „vreau să contrariez/ nu să vă țin de urât// vreau să fiu spectaculos/ nu să țin discursuri bine cusute// vreau să risc/ nu să m-ascund în gozul vorbelor fără acoperire“ (Vreau fără să vreau). Uneori antinomiile sunt declarate ca atare: „de toți te apropia depărtarea“ (Toți anii aceia). Sau: „un fotograf face și vinde pe loc doar negative“ (Târguri piețe oboare). Sau dezvoltate provocator în imaginar: „zice – ai fluturi în oase/ ai oase de fluturi/ ai fluturi nu oase/ ce te tot fluturi“ (Din zicerile lui nicanor, anonimul transilvan). Alteori generează cu rea bucurie haosul: „căruțe de porci de tăiat/ cărucioare de porci de-ngrășat/ saci de cânepă cu purcei de lapte/ câte-un ins legat cu ață de gâtul unei scroafe/ vaci placide și juninci cu niște ugere-simulacre/ miei cu priviri cețoase pedestre mioare/ dispar în coșul fără fund al unui IMS oarecare“ (Târguri pieți oboare). Pretutindeni o energie a imperfecțiunii, o cutezanță a unei neîmpliniri bătând radios spre pitoresc: „dansatoarea dănțuiește/ deși e numai vânătăi/ deși bătut dumnezeiește/ oratorul tooot vorbește// pasărea n-are odihnă/ n-are istov n-are tihnă/ pentru dânsa nu e ram/ de mesteacăn ori tam-tam/ doar noroiul cerului“ (S-au produs modificări). Până la o parodie a intimității casnice: „miroase a tardive justificări/ a omletă de casă cu jumări/ a rasol de sentimente obștești/ cu sos de sentimente personale// da da da/ s-au produs modificări“ (Ibidem). Câte un pas înspre realizare e ratat cu satisfacție: „viața toată câtă e se îngrămădește într-o propoziție confuză// o/ vrut-aș fi vrut să vorbesc/ pre limba adevărurilor universale/ dar gura mi-era cusută cu versuri albe“ (Într-o seară de toamnă). Iată și schița unei melancolii gardate de durități: „e un mod de-a vorbi din adâncul apelor/ această progresivă dispariție –/ fulguiala îți ia ochii/ pașii ți-i fură o ruină pură/ umbra ta – alături umbra câinelui –/ prin văi cu salcâmi japonezi se preumblă“ (Iarnă lungă). Cu o insistență a nuanțării depreciative până la senzația înghețului: „Mă depun peste lucruri cumva/ ca pleoapele peste orbite goale/ încerc măcar să îmi aduc aminte/ văd streașina casei părintești/ de marginile ei atârnă un șirag de lănci ascuțite/ care mai lungi care mai scurte/ numai inele de gheață și frig“ (Ibidem). Peisajul ambiental nu izbutește a-și păstra fața onorabilă, dezagregându-se cu o satisfacție a malformației împărtășite de făptura umană: „pământul pârâie din toate încheieturile/ pădurea se clatină podurile vibrează/ tăblăria lumii vuiește/ ochii crapă nervii plesnesc trupuri sângerează/ se sparg timpane se despică țeste“ (Voilà). Solemna flacără nu scapă nici ea de maculare: „ard molcom flacără urcă mișcându-se trandafiria zbatere are miezul negru în mijlocul cupei albe“ (Lumânări). Așezat contemplativ în fața unei grandioase priveliști, poetul îi percepe decompoziția grotescă: „un strat de nori stătător/ de otrăvuri protector// dedesubtul norilor/ scursoarea scursorilor// declarație de amor á la Sadagura –/ ah, iubitule, amarnic îți pute gura!“ (Un balcon deasupra mării). Spre a urma un șir de chipuri omenești de o urâciune demonizată: „frunți teșite, priviri tălâmbe,/ nasuri borcănate, guri strâmbe// pe șaua obrazului orșicui/ călărește loaza dracului// ochii goi, ochi storși/ cearcâri ori ponihoși (Ibidem). Umanitatea prezentă e cea a unor victime cu dichisul unor detalii având o cinică funcție: „spațiul vital era tot mai meschin/ iar semenii făceau cură de slăbire după metoda daneză/ ca să încapă printre gioarsele fără număr“ (Zbor jos). La finalul apocalipticei dezarticulări se pierde și numele infelicelui protagonist, „dispărut în noroi/ să nu vadă pe nimeni să nu audă nimic/ în veci“ (iIbidem) Nu fără a-și face mărturia masochistă: „am mutra celui biciuit cu propoziții șfichiuitoare –/ nu știu ce să fac cu o metaforă“ (Coaja zilei). Textul însuși și-ar fi abandonat producătorul bruftuit de mulțimea ostilă: „primeam/ câte-un umăr în umăr/ câte-un genunchi în genunchi/ câte-un șold în șold/ câte-un cot în burtă“ (Poema în labirint). Imaginarul culminant se pervertește la rândul său, în solidaritate cu dispoziția suverană: „folosesc la disperare tehnica dicteului semiautomat/ poeții – salt în spectaculos –// șed în poezie până le vine acru (…) râul îmi taie retragerea/ în spate – / sunt flancat de nebunie și dragoste“ (Ibidem). Revenind totuși pe alocuri o răsfrângere a începutului rural: „e o migrație de cai roșii/ printre spicele ierbii/ e o perindare de insule verzi/ prin delta sângelui// este o risipă de roade scorușul/ roade care nu trebuiesc nimănui“ (Peisaje). Așadar, dezabuzarea își poate avea propria vitalitate, probată aici nu doar cu amplitudine, ci și cu un indenegabil profil lăuntric scriitoricesc. O tulburătoare manifestare a unei deriziuni patetice care pare a nu mai avea sfârșit.