Cine nu știe ce-i aceea o perpendiculară? Și cine nu știe să traseze așa ceva? Până și elevii din clasele primare se pricep la o asemenea operație care nu le dă nicio bătaie de cap. Dar văzând lucrurile dintr-o altă perspectivă trasarea unei perpendiculare nu e deloc ceva lesnicios, ci presupune asumarea unui angajament spiritual de maximă responsabilitate. Gândurile acestea, precum și cele care urmează, mi-au fost inspirate de „trilaterala“ Pleșu, Liiceanu, Patapievici, care a avut loc anii trecuți, găzduită de Colegiul Noua Europă, și plecând de la cartea lui René Guénon, Le symbolisme de la croix. Ideile lansate au fost și, evident, sunt teribil de stimulative și doar dacă ești de o opacitate strigătoare la cer le poți ignora.
Așadar, cum trasăm o perpendiculară? Sau mai exact ce este aceasta? O simplă linie? Nu, e o direcție a spațiului în care trăim. E o dimensiune care ne face așezarea confortabilă sau, dimpotrivă, implică un risc existențial. Perpendiculara e ceva care vine de sus asupra unui plan al ființei sau al firii și-l străpunge fără pic de milă. Perpendiculara e ca un fel de suliță care pleacă exact din mâna lui Dumnezeu și împunge orizontala noastră. Fiindcă, de ce să nu recunoaștem, 99 la sută din locuitorii planetei trăiesc numai pe orizontală. Verticala e până la urmă un lux, un privilegiu al elitelor și nicidecum ceva de la sine înțeles.
După cum bine știm, trăim într-un univers tridimensional. Lungimea, lățimea și înălțimea sau adâncimea reprezintă cele trei dimensiuni în funcție de care ne conducem viața. După moarte va fi, desigur, cu totul altceva, dar asta-i altă mâncare de pește. Până atunci, fiind încă în viață, avem datoria să cercetăm dimensiunile și să ne punem o serie de întrebări. Ceea ce mă interesează pe mine este faptul că acest univers nu a fost dintotdeauna așa. Adică a treia dimensiune nu ne-a fost dată de la bun început. Asta înseamnă că omul a trăit inițial într-un univers bidimensional și ulterior, printr-o mare nevoință spirituală, a câștigat o dimensiune în plus. Ceea ce acum ni se pare absolut firesc și normal este rezultatul unor eforturi speciale, prin care ființa omenească a reușit să se depășească pe sine. Intuitiv spun că animalele nu au viziunea înălțimii și de aceea trăiesc bidimensional. Le suntem superiori nu pentru că am avea un sistem nervos central hiperdezvoltat, ci pentru că am căpătat acces la a treia dimensiune. Iar aceasta cum a apărut? A apărut fiindcă asupra planului nostru de existență a coborât perpendiculara. Superioritatea noastră față de animale tocmai în aceasta constă. Am ridicat ochii în sus, spre cer, și am văzut că de acolo coboară ceva. Dar, ca să fim sinceri, acum nu mai vedem nimic. Criza de care suferim are însă o explicație precisă. Omul nu mai e ce a fost, fiindcă are o comunicare din ce în ce mai deficitară cu a treia dimensiune. Înălțimea și, respectiv, adâncimea, nu-l mai impresionează. Adică nu mai trăiește bucuria sau spaima de până acum când privea spre zenit, respectiv, spre nadir. Celebra vorbă potrivit căreia uitându-mă în abis abisul se uită la rândul său la mine sau viceversa, nu mai are ecou în realitatea zilelor noastre. Și asta ce poate declanșa? Nu cumva ne aflăm în această situație fiindcă, de fapt, ne e necesară o nouă dimensiune? Universul tridimensional nu ne mai e de ajuns. Avem nevoie de ceva suplimentar. Marea revoluție spirituală a veacului ce va să vină, cum spune Crezul, va consta tocmai în capacitatea noastră ca prin chinuitoare strădanii să solicităm o nouă perpendiculară. De aceea, zi de zi, unii dintre noi se uită la cer, privesc în sus, se roagă. Așteaptă a doua venire a lui Hristos care se tot amână, dar nu cumva venirea aceasta implorată e totuna cu dimensiunea suplimentară? Limbajul religios spune același lucru ca și o figură geometrică puternic spiritualizată. Totuși, îl preferăm, deoarece e mai pe înțelesul nostru. Ne aflăm de fapt într-o mare imposibilitate imaginativă. Evident, tuturor ne e clar cum a coborât perpendiculara într-un univers bidimensional și a îmbogățit universul cu o nouă dimensiune, dar cum va coborî încă o dată ne este imposibil să concepem, să vedem, chiar să ne și imaginăm. Cum poate să cadă perpendiculara pe lumea noastră care deja e rezultatul acțiunii unei perpendiculare? Cum? Aceasta e o întrebare capitală. De ce? Deoarece presupune aflarea unei alte înălțimi și a unei alte profunzimi. Ca și cum tot ce am știut până acum grație dimensiunii verticale este incomplet și deci trebuie cu orice preț completat.
Am învins orizontala prin faptul că am descoperit verticala. Universul tridimensional nu se năștea în absența acesteia. Acum noul univers cum se va naște? Care va fi verticala mai „verticală“ decât verticala pe care o cunoaștem prea bine? Iată o întrebare care poate zgudui secolul abia început. Impunerea unui univers quadri-dimensional ar reprezenta suprema biruință a geniului uman, incomparabilă cu tot ce am inventat până acum. Dar nu cumva această nouă verticală va fi, gest ironic și sublim al lui Dumnezeu, aceeași neștirbită cruce?