Aş fi vrut să se întîmple altfel
Aș fi vrut să se întîmple altfel, să mă fi născut
în aceeași zi, într-o casă plină de lume, să nu fi fost
într-un an anume, anul
să-l fi pus eu cînd aș fi crezut că totul trebuie să înceapă,
dar n-a fost așa,
iarna se apropia ca o jivină în curtea casei,
gropile creșteau și deveneau prăpăstii, tălpile mele
pline de spini înfloreau primăvara,
iar iarba devenea așternutul din care mă trezeam
în gura coasei, dar
strigam cît mă ţinea gura, să se știe
că aș fi vrut să nu apară în faţa mea tot felul de inși
din a căror gură se rostogoleau bulumaci de vorbe
inutile,
rumeguș pe care-l stropeam cu gaz lampant
să nu se apropie ţînţarii din mlaștinile în care
creșteau de la an la an aceiași oameni
pe care nu i-aș fi dorit în viaţa mea niciodată,
nici măcar ce-am primit pe drept, cu ţîrîita,
n-aș fi vrut să primesc,
aș fi vrut să iau totul în fiecare zi de la capăt
pînă cînd să văd cum în faţa mea se așterne un drum
pe care voi putea alerga pînă la sfîrșit,
capăt pe care nu mi l-am dorit așa cum se arată a fi,
schilod și plin de boli ca un azil de bătrîni,
dar ce poţi face, dacă toate s-au întîmplat așa cum n-aș
fi vrut
să se întîmple,
mai întîi, văd în fiecare zi aceeași gură căscată
care mestecă aceiași bulumaci de lemn cioturos,
crezînd că vorbele ei sunt ale unui înţelept
pe care alte guri schimonosite l-au îngropat cînd au
văzut
că-i deranjează la privit înainte numai prin ei,
nimic, desigur, nimic
nu mai poţi face,
nu te mai naști încă o dată,
iar dacă printr-o minune s-ar întîmpla,
mi-aș alege eu ziua, anul, locul, lumea
nu să mi-o bage ei pe gît ca pe un bol de mîncare
din cazanul lor plin cu zoaiele unei ideologii
în care colcăie viermii,
aș fi vrut să fie altfel, dar dacă ar fi fost altfel,
cu siguranţă aș fi dorit să fie altfel,
totdeauna altfel e mai bine –
oricum,
e bine că mîine voi vedea soarele și nu va fi altul
decît cel dintotdeauna.
Cîntec de leagăn, tîrziu
Dragostea mea e altfel decît e dragostea în general,
așa, ca un val de cuvinte spuse deodată
în preajma patului în care ea doarme,
mătase e respiraţia ei,
liliac înflorit,
aerul, un copil jucăuș în preajma dughenei cu acadele,
respiraţia ei în care plutesc ca un fulg
mă inspiră cu totul,
acolo, în somnul ei e bine,
e liniște,
eu nu mai sunt eu,
eu sunt chiar bătăile inimii ei, sîngele
roșu în paharul din faţa mea cînd îi citesc și ea crede
că o citesc ca pe o carte deschisă,
da, altfel este dragostea mea faţă de orice dragoste din
lume,
chiar Dumnezeu vine și se uită la ea
și-mi mîngîie ridurile, gînduri rătăcite prin toată
harababura creată de el,
nu mă trezi, dragostea mea, nu mă trezi,
lasă-mă să dorm în tine ca într-un paradis
încă nedescris de Dante, acolo,
în trupul tău e raiul în care am ajuns, izgonit din lume
de tot ceea ce Dumnezeu a creat fără să se mai
odihnească,
fără șerpi, fără măr, fără ispite,
singuri într-un singur trup
de mătase,
de liliac înflorit,
sîngele într-o singură cupă în formă de inimă
de care stau lipite buzele noastre,
nu, nu lăsa noaptea să se strecoare
în somnul tău în care dorm și visez
și visez și visez
pînă cînd ne vom trezi și ne vom privi cum
dormim la nesfîrșit,
la nesf]rșit,
la nesf]rșit,
dragostea mea altfel decît toate cîte pot fi pe lume.
Dragostea mea
Toată viaţa am scris, așa cum fac scribii cînd
au de povestit vieţile altora,
lăsînd deoparte viaţa mea pe care cică o voi trăi altădată
cînd nu va fi nevoie să mă trezesc în fiecare dimineaţă,
să mă uit în frigider ca într-un perfuzor bolnavul
disperat,
să-mi beau cafeaua în grabă,
să ies pe ușă ca ejectat dintr-o ţeavă de tun,
călare pe o mie de treburi pe care trebuie să le termin
pînă la sfîrșitul programului,
ca apoi să car sacoșele de la piaţă,
să încarc frigiderul cu toate cele necesare vieţii,
să mulţumesc cerului că am ajuns în pat,
iar a doua zi să o iau de la capăt,
ce bine că nu va mai trebui să fac nimic din toate astea,
nici măcar să scriu,
ci doar să citesc ceea ce au scris alţi scribi despre mine
fără să știu că aceștia la rîndul lor duc în cîrcă același
blestem,
zi de zi, fără întrerupere, am tocit uneltele de scris,
în așa fel ca nimic din ceea ce au putut însemna vieţile
altora
să nu-mi scape,
doar viaţa mea, ea însăși o coală de hîrtie
pe care văd cum apar ridurile
ca pe fruntea care n-a avut timp să se relaxeze,
așa cum fac toţi cei care poartă pe frunte
toată liniștea de care eu n-am avut parte,
dar de mîine mă voi trezi și voi privi în van
așa cum în van pare a fi fost tot ceea ce
am încercat să redau ca un aparat de fotografiat
cu memorie limitată,
da, dragostea mea a fost această bucurie
de a mă lăsa iubit de ceea
ce va urma să fiu.
Într-o dimineaţă
Te trezești, nu spui nimic, nimic nu s-a schimbat,
între timp a trecut viaţa și
cineva se apropie de tine și nu te mai cunoaște,
ţi s-a mai întîmplat, îţi spui,
o să se mai întîmple,
dar azi dimineaţă a fost pentru prima dată cînd
soarele n-a mai răsărit din același loc,
nici nu știu dacă a mai răsărit sau era soarele de acum
o mie de ani cînd tot așa, într-o dimineaţă,
nu s-a mai ivit pe cer decît luna,
era albă și plină de urme pe care încerc acum să le
recunosc,
da, aceștia sunt pașii unui om singur, rătăcit,
numele lui nici iarba nu i-l mai știe,
ceilalţi pași, trei, săltăreţi, așa ca de cangur,
sunt sigur că sunt ai iubitei lui plecate de acasă,
iar acesta, de uriaș, și-l caută pe celălalt în insula
paștelui,
de unde încă o mie de alţi pași se întorc pe lună,
mici, ca ai unor pitici,
dar acesta este pasul pe care l-a făcut pentru prima dată
Eminescu în patul Eufrosinei Popescu,
următorul pas nu a fost făcut de nimeni,
deși dacă ar fi să mă apropii de urma lăsată,
l-aș recunoaște pe cel făcut tot de Eminescu
după ce a părăsit patul Eufrosinei Popescu
pentru a se vedea cu celelalte femei din viaţa lui
care au purtat numele de Veronica Micle,
iar puzderia aceea de pași ca de picioare tîrșîite pe străzi
este făcută de cei care au lăsat în urma lor
picături de sînge din alte vieţi curmate
la cina lor de huzur de Lenin, Stalin și Beria,
urmaţi de gemetele celor care au făcut ca luna
să strălucească în această zi ca soarele,
însă te trezești subit din somn
și vezi toate așa cum le-ai văzut de fiecare dată,
nu atît de clar pe cît pare a fi
acum cînd soarele așteaptă în același loc
de cînd se știe –
te trezești, nimic nu s-a schimbat,
nu spui nimic,
ţi s-a mai întîmplat, totuși.