În data de 7 februarie 1987, în ziarul „Le Gaulois“ („Galezul“), apărea următorul articol:„Ni s-a comunicat următorul proces verbal:Ca urmare a unui articol scris de Restif de la Bretonne (Jean Lorrain), apărut recent în Journal, Domnul Marcel Proust, simțindu-se ofensat, a trimis numele martorilor săi, Domnii Gustave de Borda și Jean Béraud, autorului.
Domnul Jean Lorrain i-a însărcinat pe prietenii săi, Domnii Octave Uzanne și Paul Adam, să-i reprezinte interesele.
Martorii s-au prezentat în fața domnului Jean Béraud și, după ce au discutat toate căile de conciliere, fără să fi putut ajunge la o înțelegere, s-a socotit că e necesară o confruntare. Arma aleasă a fost pistoletul de tir.
Vor fi schimbate două gloanțe; distanța va fi de douăzeci și cinci de pași și duelul va avea loc la comandă.
Pentru Dl Marcel Proust Pentru dl Jean Lorrain:
Domnii Gustave de Borda Octave Uzanne
Jean Béraud Paul Adam
În conformitate cu procesul verbal încheiat dimineața între martorii Domnilor Marcel Proust și Jean Lorrain, acești domni s-au întîlnit, asistați de prietenii lor, în împrejurimile Parisului, unde a avut loc duelul.
Două gloanțe au fost schimbate fără rezultat și martorii, de comun acord, au decis că această întîlnire a pus capăt diferendului.
Pentru Dl Marcel Proust Pentru dl Jean Lorrain:
Domnii Gustave de Borda Octave Uzanne
Jean Béraud Paul Adam“
Deși duelurile au fost interzise în Franța încă din 1626, de regele Ludovic al XIII-lea, la sugestia lui Richelieu, care voia să pună capăt unui cod de onoare ce decimase nobilimea franceză, Proust a recurs totuși la această cale pentru a-și repara onoarea.
Ce anume l-a supărat atît de tare pe Proust încît a sărit la bătaie? Articolul incriminat, scris cu pseudonim de Jean Lorrain, vorbea despre amatorismul lui Proust manifestat în Les Plaisir et les Jours (Plăcerile și zilele), prefațat, totuși, de Anatole France. (Cartea, în tiraj de lux, nu s-a bucurat de un mare succes de public, în douăzeci și cinci de ani s-au vîndut trei sute douăzeci și șase de exemplare). Incisivul polemist Lorrain pune prefața pe seama insistenței unei doamne căreia Anatole France îi era dator și pe care nu o putea refuza. Și încheie articolul cu următoarea afirmație: „Dl Marcel Proust va obține prefața (următorului volum, n.m.) din partea Dl-ui Alphonse Daudet, a intransigentului Alphonse Daudet, el însuși, care nu-i va putea refuza această prefață nici doamnei Lemaire, nici fiului său Lucien“.
O încercare de descîlcire a acestei situații. Alphonse Daudet avea doi fii, Leon și Lucien. Leon era un antisemit notoriu (nici tatăl său nu era departe de asta) de care Proust se ferea. Lucien, în schimb, era foarte apropiat de Marcel. O apropiere destul de fizică, ca să zic așa. Tocmai asta insinua Jean Lorrain, că Proust se iubește cu Lucien, fapt care-l va obliga pe Alphonse Daudet să scrie respectiva prefață. Insinuarea polemistului vine într-o vreme în care homosexualitatea nu era cea mai apreciată dintre aplecări. Aluzia lui Lorrain era prea directă. Duelul a avut loc la trei zile de la apariția textului. Onoarea trebuia reparată urgent.
Ironia (sau întîmplarea) face că și Jean Lorrain, cu 16 ani mai mare decît Proust, era și el homosexual. Și nu se străduia foarte mult să ascundă asta. În plus, suferea de o boală la modă printre artiștii vremii: era bolnav de sifilis (ca Alphonse Daudet, de altfel!). Spre sfîrșitul vieții, începuse să devină tot mai explicit în preferințele sale sexuale (a scris undeva că visa la un bordel cu bărbați), se farda, se ruja și purta tot mai multe accesorii feminine. „Literatura“ – se confesa el – „e un lux prea mare pentru mine, e o stare de sfințenie la care nu pot să ajung“.
În fond, de ce a trebuit să insinueze, el, ca un gay perceput ca atare de societatea literară pariziană, că Proust ar beneficia de favorurile lui Alphonse Daudet, un fel de tată socru „avant-la-lettre“?
Cei care s-au ocupat de acest episod belicos au constatat că, totuși, în ciuda staturii (Jean Lorrain era de o statură impunătoare), cei doi scriitori erau asemănători, nu numai în preferințele sexuale (destul de marcante pentru operele amîndurora) și în dorința de a epata în saloanele literare ale vremii, ci și în pasiunea pentru Veneția, pe care ambii au vizitat-o însoțiți de mamele lor. Traseele lor s-au întretăiat nu o dată în forfotitoarea viață pariziană, astfel încît duelul pare cu atît mai improbabil.
O fi la mijloc, în atacul lui Lorain la Proust, teama leului bătrîn văzînd la orizont un leu tînăr, mai dotat decît el?
Avansez o ipoteză: Marcel Proust nu l-a dat în judecată pe Jean Lorrain pentru ceea ce a susținut public, adică pentru insinuarea homosexualității, ci pentru că nu suporta ideea emanată de bătrînul polemist, cum că nu ar avea pic de talent. O idee total falsă, care merita combătută măcar cu un glonț tras în aer.