Noua sensibilitate literară și psihologia poeților noștri situați pe pragul dintre secolul al XIX-lea și al XX-lea au fost activate și întreținute de apariția frondei intelectuale și a boemei. Înzestrat cu spiritul viu și demistificator al paradigmei poetice la modă, Ion Minulescu a devenit o figură familiară cafenelelor literare și unul dintre promotorii noii orientări în literatura epocii. Era o epocă marcată în mod vizibil fie de posteminescianism, fie de tradiționalismul sămănătoristo-poporanist, pe care noul venit le-a contrat în mod direct prin articolul programatic Aprindeți torțele! Ion Minulescu a fost pe gustul publicului atunci când a început să-și recite poeziile prin cafenea, unde actorii erau aceia care de obicei recitau din producția scriitoricească. Chiar dacă poetul scria romanțe pentru mai târziu, acestea erau sincrone vremii și s-au răspândit în rândurile publicului larg prin punerea pe note muzicale, după cum o cerea specia respectivă. O astfel de orientare poetică venea în deceniul plin de glorie al tradiționalismului. Matei Călinescu explică astfel structura artistică inedită: „Farmecul minulescian vine, în primul rând, din afirmarea acestei sensibilități noi, definită printr-un subtil amestec între ingenuitate și blazare, sinceritate și afectare, bonomie și cinism, solemnitate pontificală și autoironie. O muzicalitate sugestivă și obsesivă, o anume orchestrație a versului, armonioasă și stridentă în același timp, o specifică oscilație între elanul sentimental și cenzura umoristică au contribuit la fixarea în forme poetice originale și ușor de recunoscut a unei atari sensibilități.“ (Pre – față la Ion Minulescu, Romanțe pentru mai târziu, Editura pentru Literatură, București, 1967, pp. XIX-XX). Dramatismul poeziilor lui Ion Minulescu depășea arareori nivelul unei linii meditative duioase, aceasta fiind însoțită aproape în surdină de sentimentul trecerii inexorabile, al eternei instabilități, al inevitabilului sfârșit individual. Într-un scenariu liric în care se amestecau autoironia cu emfaza, după ce stătuse de vorbă cu sine însuși, poetul își declama singurătatea în agitația cafenelelor printr-o afectare colerică, pe când alți poeți începeau să se plângă de nevroze și scriau despre „plumb“. Îmbrăcat foarte elegant și plin de afabilitate, locvacele Minulescu devenea simpatic aproape întregului anturaj, contrazicând impresia celor care vedeau în simboliști niște creatori bolnavi, retrași din cadrul colectivității. Aflăm o astfel de mărturisire făcută lui D. Caracostea spre sfârșitul vieții: „În același timp – mă văd forțat să mă dezbrac de tot ceea ce constituie secretul decenței costumului meu artistic, sub care, până azi cel puțin, am reușit să mă strecor prin literatura română fără să fi avut nevoie să afișez în mod public forma croitorului care mi l-a confecționat sau a magazinului care mi-a furnizat stofa.“ (Nu sunt ce par a fi…, în „Revista Fundațiilor Regale“, anul VIII, nr. 10/1941). Deși la Paris a frecventat mediile simboliste intrate în declin, Ion Minulescu a scris poezie de obediență sămănătoristă și abia după revenirea în țară, în 1905, a început să cocheteze cu tonalitățile discursului poetic de factură simbolistă, în urma unui efect de ecou întârziat, așa cum se întâmplă de obicei în literatura noastră. Vitalist emfatic și deloc limfatic, poetul român nu a fost atins, în timpul stagiului parizian, de psihozele decadentismului occidental și nici nu a fost atras de satanismul specific poeților damnați. Atâta doar că, revenit în țară, și-a pus pe față masca unui damnat potrivit unui spectacol de operetă, a unui nebun de carnaval sau a unui clovn. Dimitrie Anghel, care stătuse la Paris vreme mai îndelungată, timp de un deceniu, îl considera pe Minulescu, după ce se împrieteniseră, puțin „țignit“. Dacă era „țignit“, ce să mai spunem despre un astfel de autor deloc autor-izat pentru a emite diagnostice medicale? Temperament meridional delicat, dar violent și traumatiza(n)t, autorul volumului În grădină suferea de un sindrom maniaco-depresiv ce a dus atât la alterarea discernământului asupra judecății propriei persoane, cât și la degradarea relațiilor cu semenii, totul culminând cu ceea ce s-a numit „drama de la Buciumeni“. a vând vocația sociabilității, jovialul Minulescu dădea dovadă de o incontinentă dezinvoltură comportamentală și de agitație verbală, dar limbajul colocvial adoptat denota (sau conota?) o stare de fapt: scria poeziile nu pentru a fi citite acasă, în liniște și singurătate (cetiți-le noaptea!), ci pentru a fi declamate în fața unor ascultători expansivi și în număr mare. Fire sentimentală, cel care scria strofe pentru toată lumea nu ar fi depășit vârsta neoromantică și nici măcar epigonismul posteminescian dacă ar fi rămas înrobit simbolismului de factură intimistă, cu valențe melopeice. Mai mult: dintr-un bazar sentimental, Ion Minulescu a subminat prejudecata estetică potrivit căreia lirica nu poate fi despărțită de sentimentalism. Poetul își asuma, de exemplu, rolul măscăriciului îndrăgostit, și sfârșea prin a deveni el însuși îndrăgostit tot caricaturizându-și masca de manechin sentimental. În sfera poeziei ca dialog liric, a fost necesar ca orice coardă sentimentală minulesciană să rezoneze altfel decât aceea a altor poeți, spre a sensibiliza urechea cititorului. Aparentul discurs poetic desentimentalizat iriga, într-o asemenea strategie, un sentimentalism subteran în răspăr, grație părților umoristice, turnúrilor parodice, pozelor afectat decadente, cu aluzii livrești și figurație insolită. Tinerii intelectuali de atunci, îndrăgostiți sau nu, își doreau să citească o poezie pe gustul și pe limba lor de persoane urbane emancipate – suficient de ușor de înțeles pentru a fi asimilate fără efort de oricine, și destul de sofisticate pentru a mulțumi spiritele mai educate. Recitată în mod teatral, printr-o amplă gestică retorică și cu o dicție de trubadur întârziat, poezia fostului corigent la limba română reușea să capteze atenția a numeroși cititori, fără a se baza pe poantă comică sau pe anecdotică ieftină. Labil psihic și cu sensibilitatea exacerbată, visătorul Dimitrie Anghel s-a dus înainte de ziua onomasticii fatale a anului 1914 la prietenul Minulescu cu o seninătate convingător jucată și i-a cerut să-i împrumute revolverul, pretextând că era nevoit să ajungă pe timp de noapte la țară. Pe de o parte, mă miră faptul că acesta s-a putut dispensa de revolver, pentru că se cunoaște obsesia lui nutrită de gândul îngrozitor că va fi omorât: „A ajuns să fie vestită în rândul scriitorilor și o farsă pe care Alexandru Cazaban i-a făcut-o lui Ion Minulescu, poetul chinuit de gândul că cineva i-ar dori moartea. Pe cât de vulcanic, de impetuos și de energic era scriitorul pe scenă, în fața publicului, pe când își recita propriile creații, tot pe atât de impresionabil se dovedea a fi în intimitate, în lipsa prietenilor de condei și de cafenea. Bunăoară, aflăm de la Virgil Carianopol [că], în timpul unei șezători la Silistra, autorul Romanțelor pentru mai târziu a găsit pe noptiera lui de la hotel un mesaj straniu: «La noapte, la ora 12, ai să mori, tâmpitule, pentru că tot nu ești bun de nimic.» Citindu-l, poetul s-a îngălbenit, s-a clătinat și s-a prăbușit plângând pe pat […] («Ochii îi ieșiseră din orbite, înconjurați de cearcăne mari, negre. Mâinile îi tremurau atât de tare, de nu putea să-și înnoade măcar cravata», notează memorialistul citat).“ (Florentin Popescu, O istorie anecdotică a literaturii române, Editura SAECULUM I.O. – Editura Vestala, București, 1995, pp. 208-209) Așadar, nu numai că Ion Minulescu nu a avut tentative suicidare, asemenea lui Dimitrie Anghel, ci trăia și cu obsesia să nu fie ucis. Pe de altă parte, din motive necunoscute mie, și Dimitrie Anghel ar fi trebuit să aibă mereu un revolver asupra lui, pentru că E. Lovinescu și-l amintea în ipostaza unui tip susceptibil și incomod, mereu pradă acceselor provocate de izbucnirile unui temperament coleric: „…cu voce guturală și răgușită, spontan și impulsiv, Anghel aducea cu dânsul o notă de distincție, de rafinament, de cavalerism, dealtfel repede deviat în violență și agresivitate; avea «un punct de onoare», pe care ținea să și-l apere prin redacții, la nevoie chiar cu revolverul aruncat pe masă […].“ (Scrieri, vol. II, Editura Minerva, București, 1970, p. 126). o bișnuită cu astfel de scene teatrale de gen, breasla scriitoricească a fost surprinsă de tentativa de omor a Nataliei Negru și de actul sinucigaș: „Dimitrie Anghel a trăit o tragedie apelând, fără să observe, la mijloace inadecvate, de comedie bufă: adulter, scrisori patetice, focuri de revolver. Urmărindu-i agitația, contemporanii aveau impresia că asistă la o piesă de Caragiale care se joacă în aer liber și au fost foarte surprinși când farsa și-a revelat în chip brusc caracterul tragic. Moartea poetului a produs, după cum scriu ziarele vremii, o «senzație enormă». Nimeni nu se aștepta la acest sfârșit. Zbuciumul său pasional dădea în afară un spectacol comic. […] Iosif, cel dintâi solicitat să lupte cu arma în mână pentru cucerirea cavalerească a Nataliei, nu găsise acceptabilă soluția. Căci înșelat, părăsit și lacrimogen cum era, Iosif n-a fost niciodată ridicol, pe când seducătorul demonic, mondenul spiritual și incisiv Anghel, cu prisosință. Și, totuși, ca o farsă de Dürrenmatt, comedia vieții lui Anghel s-a încheiat în chip tragic. Destinul său este mai mult decât patetic: este modern. Pentru că Anghel a fost un erou modern, naiv și ridicol, sincer și trucat ca Béranger al lui Eugen Ionescu.“ (Elena Horodincă, D. Anghel. Portret în evantai, Editura Cartea Românească, București, 1972, pp. 242-243). Viitorul a dovedit că, dacă Anghel a rămas un homo duplex, după cum el însuși s-a confesat prin vocea biunivocă a lui A. Mirea („Eu nu-s nici el, nici celălalt.“), Ion Minulescu a fost ce nu părea a fi sau părea a fi ce nu a fost. El nu era puțin „țignit“, după cum a spus prietenul Anghel, ci a făcut-o pe „țignitul“ cu mare seriozitate creatoare.