Fragmente dintr-un discurs coroziv

David Grossman e un scriitor israelian de stânga. După unele aprecieri, chiar de extrema stângă. În orice caz, aparține speciei progresiștilor.

Adică acelor militanți pentru care ideologia constituie valoarea supremă – deasupra apartenenței etnice, culturale, sociale ori statale –, căreia i se subsumează toate gesturile publice și, probabil, și cele private. După moartea lui Amos Oz, mulți văd în Grossman cel mai important scriitor israelian de azi. Premiile și recunoașterile internaționale îl plasează în fruntea ierarhiilor literare. Distins în 2017 cu faimosul Man Booker International Prize pentru romanul Un cal intră într-un bar (apărut și în românește la Editura Polirom), și cu prestigiosul Premiu Erasmus în 2022, David Grossman e, după orice standard, un scriitor acoperit de glorie.

În același timp, el are o prezență activă în viața publică din Israel. Deși inițial a acceptat implicarea Israelului în războiul din Liban din 2006, pe parcurs și-a schimbat punctul de vedere. Cu toate că Israelul se afla în situația de a se apăra, Grossman a ținut, împreună cu Amos Oz și A.B. Yehoshua o conferință de presă în care s-a cerut încetarea focului. În ciuda faptului că Israelul lupta – exact ca în aceste zile – cu formațiunea teroristă Hezbollah, cei trei militau pentru găsirea unei soluții pașnice.

S-a văzut în ultimii douăzeci de ani cât de dispuși la pace sunt Hezbollah și Hamas.

Și atunci, ca și acum, Iranul a jucat un rol instrumental în desfășurarea ostilităților, asigurând înarmarea și instrucția forțelor paramilitare din Liban. Din acest motiv, s-a vorbit de un război israelo-iranian, și nu neapărat de un nou episod din conflictul fără sfârșit dintre arabi și evrei.

Ceea ce se întâmplă în Orientul Apropiat reprezintă dovada peremptorie că nimeni nu învață nimic din lecțiile istoriei. Lucrurile se repetă cu aceeași exasperantă și cumplită nebunie. Și în 12 iulie 2006, când forțe ale Hezbollahului au pătruns în Israel, și 7 octombrie 2023, când Hamasul a invadat o parte a țării, omorând peste o mie de civili, rănind mai mult de trei mii, violând și distrugând tot ce-au găsit în cale, luând 250 de ostateci, agresorul a provenit din rândul palestinienilor. Sub presiunea virulentă a militanților stângiști din Occident, a mediilor universitare infestate de corectitudine politică și a presei oarbe la cronologie și la cruzimea fundamentalist pogromistă a atacurilor, în clipa de față „cauza palestiniană“ se bucură de un sprijin internațional gălăgios. Adevărul faptelor e ignorat în mod stupefiant și rafalele reproșurilor și acuzațiilor la adresa Israelului se întețesc pe zi ce trece.

Uluitor e că în timp ce în lumea musulmană există o unitate indestructibilă în privința susțineriii palestinienilor, tabăra pro-Israel e tot mai divizată. Cum e posibil așa ceva? Pentru a găsi un răspuns plauzibil, trebuie să vedem ce fel de regimuri politice domină în țările menționate.

Cu excepția Israelului, niciuna din entitățile implicate direct sau indirect în conflict nu are de-a face cu democrația. Acea „sectarian violence“ care macină de multe decenii Libanul a transformat o țară cândva prosperă într-un deșert neguvernabil, în care partidelor ajunse la putere nu le rămâne decât să constate dimensiunea dezastrului a ceea ce, după orice descriere, e un stat eșuat. Ce să mai vorbim despre Iran, Siria, Irak și țările arabe din regiune? Regimurile lor politice pot fi descrise oricum, numai democratice, nu.

În acest context, democrația din Israel devine, printr-un trist paradox, o sursă de vulnerabilitate. Libertatea cuvântului, exploatată abil și iresponsabil de elemente extremiste, a contribuit la crearea unei imagini negative a Israelului în lume mai mult decât toate dezinformările inamicilor lui externi. Procesul nu e nou, dar el s-a acutizat odată cu venirea și revenirea la putere a cabinetelor Netanyahu. Dușmanii săi au speculat abuzurile, aventurismul lui corupt și cinic pentru a le transforma în argumente pentru incriminarea Israelului în întregul său. Pornind de aici, s-a ajuns, printr-o escaladare aprigă a conflictelor politice, să se vorbească – incredibil –chiar despre esența criminală a Israelului.

Am fost contrariat să descopăr multe pasaje în cartea lui David Grossman, Inima gânditoare. Despre Israel și Palestina (apărută la Editura Polirom în traducerea Ioanei Aneci) care sunt, în mod direct și fără nicio nuanță, denunțuri ce vizează legitimitatea statală a Israelului. Alcătuit dintr-o suită de articole și intervenții publice de dată recentă (cele mai vechi sunt două texte din 2017 și 2018, iar cel mai nou e din 1 martie 2024), volumul propune, în acvaforte, imaginea unei țări totalitare, agresive, din care a dispărut compasiunea față de cei în suferință și care, de peste cincizeci de ani, adică de la războiul de Yom Kippur, se comportă asemeni rasiștilor (comparația e a lui Grossman).

Nu sunt un specialist în domeniu, dar nu cred că militanții radicali pentru cauza palestinienilor au scris cu mai multă vehemență împotriva statului Israel decât o face David Grossman.

Nu-mi dau seama dacă scriitorul percepe în adevărata lui dimensiune efectul dezastruos al intervențiilor sale. Ceea ce găsim în ele e poziția unui zelos adept al ideologiei de stânga extremă. Dușmănia față de Netanyahu l-a orbit în asemenea măsură încât s-a transformat în ură față de propria țară, descrisă în termeni meniți să șocheze. Există ceva incoerent în ieșirile sale.

Pe de o parte, își proclamă mândria de a fi un soldat în rezervă al Israelului, pe de alta, învinuiește statul de cele mai cumplite fapte, comise de armata al cărei membru, virtual, este.

Am selectat câteva citate reprezentative, pentru că doar parcurgându-le îți dai seama de amploarea pe care a luat-o urletul ideologic, în detrimentul altor considerente, inclusiv cel al propriei identități și al adevărului. Astfel, în textul scris imediat după atacul mișelesc din 7 octombrie 2023 al trupelor teroriste Hamas, după ce subliniază atrocitatea măcelului, consideră că, totuși, ocupația israeliană e și ea o „nelegiuire“, chiar dacă „împușcarea a sute de civili – copii și părinți, bătrâni și bolnavi – cu sânge rece este o nelegiuire și mai mare“. Vina supremă a țării e că s-a lăsat condusă de un politician, Benjamin Netanyahu, care-l întrupează, în viziunea lui David Grossman, pe Diavol: „Ceea ce se întâmplă acum este prețul concret pe care îl plătește Israelul pentru că se lasă amăgit de atâția ani de o conducere coruptă care l-a făcut să se afunde din rău în mai rău, care i-a erodat instituțiile legii și justiției, armata, sistemul de învățământ, care nu s-a dat înapoi să-l pună în primejdie de moarte ca să nu înfunde prim-ministrul pușcăria.“ E un mod simplist de a prezenta lucrurile. Nici în timpul războiului de șase zile, din 1967, nici în 1972, în timpul Olimpiadei de la München, nici în conflictul din 1973, nici în ciocnirea cu Libanul din 2006 prim-ministrul Israelului n-a fost Netanyahu – un personaj politic, de altfel, odios. Ne aflăm în fața unei fatalități istorice cu adânci rădăcini. Din acest motiv, proiecția în viitor a lui Grossman se dovedește și ea un exercițiu de intoleranță doctrinară, drapată demagogic în umanitarism și pacifism: „Israelul de după război va fi mult mai de dreapta, mai militant și mai rasist.

Războiul care i-a fost impus va fi cimentat stereotipuri și prejudecăți extremiste cum nu se poate mai detestabile, ce în – cadrează – și cu atât mai mult vor continua s-o facă – identitatea israelienilor. Iar această identitate va cuprinde de-acum înainte și trauma din octombrie 2023, precum și polarizarea, fisura internă“.

În 2021, discursul lui Grossman avea aceeași dominantă apocaliptică, construit tot pe scheletul resentimentului nutrit de pasiune ideologică, țintind viabilitatea statului, unul egoist, învechit și dedat conflictelor armate: „Iar mai presus de toate, întreb: cum se face că Israelul, țara mea, un stat cu forța formidabilă a creației, a invenției și a îndrăznelii, face de mai bine de un secol să se învârtă roțile de moară ale conflictului și se arată a fi incapabil să-și transforme enorma forță militară într-o pârghie care să schimbe realitatea, să ne elibereze de blestemul războaielor ciclice? Care să ne deschidă altă cale? Sigur, e mai ușor să faci război decât să faci pace. În realitatea existenței noastre, de fapt război continuăm să facem, pe când pacea necesită eforturi psihice dureroase și complicate, tot atâtea inițiative amenințând niște popoare care s-au obișnuit aproape numai să lupte.

Noi, israelienii, încă refuzăm să pricepem că au apus vremurile în care forța noastră putea determina o realitate care să ne fie doar nouă comodă, care să ne satisfacă nouă nevoile și interesele.“ a celași ton și aceleași incriminări domină articolele din 2022 și 2023, cu insistență pe vina cabinetelor Netanyahu pentru situațiile abominabile din Fâșia Gaza, și prea puține cuvinte despre – totuși, totuși! – agresorii sălbatici din Hamas și milițiile Hezbollah. În fine, articolul publicat în „The New York Times“ la 1 martie 2024 Israelul se prăbușește în hău, e o sinteză a cecității politice, culturale și umane de care dă dovadă autorul.

David Grossman e adeptul soluției „celor două state“, în care vede posibilitatea încheierii unei tragedii care a secerat mult prea multe vieți și a provocat pagube incomensurabile. Dar el știe foarte bine că geografia face imposibil un astfel de deznodământ. În această perspectivă, concluziile sale se înfățișează ca un preludiu la adâncirea și extinderea blestemului: „Eu, ca israelian, mă întreb ce fel de oameni vom fi când se va încheia războiul. Către ce nume vom canaliza vinovăția – dacă vom fi îndeajuns de curajoși să ne simțim vinovați – pentru ceea ce le-am făcut atâtor palestinieni nevinovați? Pentru miile de copii pe care i-am ucis. Pentru familiile pe care le-am distrus.

Cineva va rămâne aici, în Israel, iar cei care vor rămâne vor fi cei mai radicali, cei mai fanatic religioși, naționaliști, rasiști? Suntem oare condamnați să ne uităm, paralizați, cum israelitatea îndrăzneață, creativă, unică este treptat absorbită de rana tragică a iudaismului?“ Evident, există și multe lucruri tulburătoare privind trecutul și viitorul în cartea lui Grossman. Dar felul în care înfățișează prezentul e, cel puțin pentru mine, ca să mă exprim moderat, deconcertant.