Tot felul de întrebări
De mii de ori, prin anii cei mulţi,
mi-am pus tot felul de întrebări.
Se tăcea mult după ele, mișunau abia pâlpâiri
timide ori speriate,
la capătul a tot felul de tuneluri.
Dar încercam, totuși, să-l imit pre Domnul,
îndrăznind să răspund eu mai întâi,
de pildă, că sunt cel care sunt.
Însă, în clipa imediat următoare,
năvălea – a câta oară? – în memorie,
ca să tulbure grozav apele,
acea teribilă întrebare chinezească, sunând cam
așa:
„Spune-mi unde erai tu mai înainte
ca părinţii tăi să se fi întâlnit?“
Ori, încă și încă o dată, –
Cine-i, de fapt, albina
de e în stare, rătăcindu-se
printre atâtea adieri și polenuri împrăștiate,
să le adune în hexagonul din fagure?
Apoi, iarăși și iarăși, de ce
chiar și nimicul fulgului de zăpadă
vrea să facă dovada
că există-înflorind
fie și numai pentru o clipă,
în gerul din ianuarie?
Tot întrebând, întrebând,
am devenit cu timpul
din ce în ce mai sfios.
Ezit îndelung înainte de a vorbi
chiar și în gând:
mă tem tot mai mult de răspunsul
care-ar putea murdări întrebarea.