Spuneam rândul trecut că atunci când, într-unul din dialogurile de tinerețe ale lui Platon, Hipias, personajul de care Socrate își cam bate joc, răspunde sigur pe sine la întrebarea: „Ce e frumosul, frumusețea?“ că „frumusețea este o fată frumoasă“, poate că nu greșește. Iar când Socrate vrea să știe dacă frumusețea nu e cumva și o iapă frumoasă, de ce n-ar fi Hipias de acord și cu acest fel de a înțelege frumosul? Aminteam, de asemenea, că Socrate îl pregătește pe Hipias să accepte termenii generali întrebându-l „Nu-i așa că cei drepți sunt drepți datorită dreptății, că cei înțelepți sunt înțelepți datorită înțelepciunii?“ și adăugând: „Dreptatea, înțelepciunea, deci, există.“ Hipias, mai atent la ce ne amintesc cuvintele decât la felul în care o fac, e din nou de acord.
Noțiunile abstracte pe care Socrate le evocă: dreptate, înțelepciune, sunt bine cunoscute. Dar ce spun aceste cuvinte? Numesc ele cauza ascunsă pentru care anumiți omeni sunt drepți sau înțelepți? O cauză care de departe, de undeva dincolo de hotarele acestei lumi iradiază calitățile pe care indivizii în chestiune sunt gata să le primească, să le găzduiască în ei înșiși? Sau, mai degrabă, termenii dreptate, înțelepciune se referă la însușiri care se află aici, pe lume, în acești oameni, chiar în ei, datorită firii lor, obiceiurilor lor, felului în care își duc, își conduc ei viața?
Cele două substantive, dreptate și înțelepciune, indică ele obiecte sau acțiuni concrete, tangibile, așa cum fac, de pildă, cuvintele soare, lună, privire, zâmbet, sau pleacă de la două calități desemnate de adjective concrete – drept și înțelept – oferindu-le fiecăreia încă un nume, de data asta abstract? Când, întrebat: „Ce e frumusețea?“, Hipias spune „O fată frumoasă“, răspunsul lui pare grăbit, naiv. În fapt, el afirmă spontan că substantivul „frumusețea“ nu face decât să ridice la un nivel teoretic, general, ceea ce în limba de zi cu zi adjectivele „frumos“ sau „frumoasă“ spun la fel de bine, dacă nu chiar mai bine. Vreți să știți ce e frumusețea? N-aveți nevoie de definiții complicate, ajunge să vă uitați la o fată frumoasă. Sau la o iapă frumoasă. Sau la un ulcior frumos, la o clădire frumoasă, la un peisaj frumos (presupunând că Hipias ar accepta aceste ultime exemple). Și de fiecare dată ați putea replica: mda…, dar mie această iapă, acest ulcior, această clădire, acest peisaj, și chiar această fată nu prea îmi plac. Cum să nu-ți placă? De ce anume? Și conversația se poate prelungi.
Cu trecerea timpului, mărturisesc, mi-e din ce în ce mai greu să cred în generalitățile abstracte, mai ales când e vorba de idealurile care ne asigură că trăim, sau ne promit că vom trăi, sub cerul luminos al libertății, al dreptății, al frumuseții. Absența fiecăruia dintre aceste idealuri este, bine înțeles, o calamitate, o năpastă. Dar când le citesc scrise sau le aud rostite, ca pe vremuri, sub regimul din fericire dispărut, și nu rareori și în zilele noastre, la singular, un singular cu articol definit, majestuos, colectiv, atotputernic („Trăiască libertatea!“, „Dreptatea poporului!“, „Rostul artei e frumusețea!“) nu pot să nu mă tem de vibrațiile stârnite mai întotdeauna de lozincile care ne invită să pășim glorios pe drumul victoriilor imaginare. Lumina lor seamănă cu un far îndreptat nu spre lume, ci spre ochii privitorilor orbiți, împiedicându-i să vadă unde se află. Tonul lor solemn taie răsuflarea.
Aș prefera pluralul modest, precis, libertăți în loc de libertate, cu condiția ca fiecare din aceste libertăți să fie bine definită, sau adjectivele drept, frumos, încă și mai modeste, mai prudente. Când folosim termenul drept, de pildă, în expresia un om drept, vrem să amintim că e vorba de un om cinstit, integru. Când spunem un tablou frumos, exprimăm speranța sinceră că vă va place.
Cuvintele abstracte libertatea, dreptatea, frumusețea pot bine înțeles să fie și ele folosite, dacă le păstrăm aproape de ce se află aici, lângă noi, pe lumea unde trăim. Să le lăsăm să respire.