Cândva, acum vreo câteva decenii, rula și la noi un film intitulat tentant: Ghici cine vine la cină (Regie: Stanley Kramer, 1967). Ei, dar asta s-a întâmplat demult, noi trăim acum, când demultul a expirat, parcă-i auzi pe noii contemporani! Citeam, cam tot pe-atunci, pe sub mână, firește, o carte care a devenit numerar curent în ultimii ani și la noi, ca și-n alte părți ale lumii, mai norocoase, O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. Acolo, șeful, ideologul și cel care-și pune în aplicare propria idee utopică se numește Big Brother. Acest frățior mărișor avea acolo triplu rol: ideolog, ghid, gardian. Adică îți dicta cum să te porți și ce să faci ca să fii un bun cetățean, dar în același timp te și supraveghea să nu cumva să-ți iei nasul la purtare. Dar asta parcă îmi sună a islam, însă mă tem să nu primesc un fob în nas. Cum nu sunt tocmai Houellebecq, s-ar putea să nu scap de noile poliții ale moravurilor, dar nici nu mă pot abține să nu observ frăția (vai, alt cuvânt dintr-acolo) cu poliția moravurilor din Irano-Afganistan. Ăștia-ți spun, dacă ești femeie, cum să te îmbraci și cum să te porți pe-acasă, că pe-afară nu prea ai voie. Iar pentru bărbați altele…
În comunismul, cât a fost el, în noul lagăr autoproclamat cel mai fericit, a fost o vreme când te urmăreau pe străzi milițienii și te duceau la tuns sau îți tăiau blugii, iar fetelor fustele prea scurte. Ăia, însă, nu-și spuneau nici frați, nici ghizi, „codul eticii și etichității socialiste“ a apărut pe urmă, emanat tot din gândirea de milițian a ghidului. Gradul de rudenie frăție nu li s-a părut echitabil noilor ghizi și milițieni, astfel încât membrii principali ai famigliei au devenit, în vorbe, nici mai mult, nici mai puțin decât părinții nației. Mai ales mămica a făcut caz de rolul ăsta când junii soldați de la Târgoviște îi legau pe amândoi pentru ultimul omagiu cu gloanțe, la care-i condamnaseră niște verișori mai îndepărtați, care se pretindeau emanați din revoluția altora. Revenind la vremurile imaginate în cărțile negre de demult, căci au mai fost și altele, la fel de înspăimântătoare, dacă dădea dracu’ să te vadă Big Brotherul că i te sustragi, erai pierdut. O spaimă generală întreținea regimul. Ca la noi pe când eram fericiți (sic!).
Iată că au trecut vremurile alea, când erai obligat să faci totul, inclusiv în locuința ta, cu spaima de microfoanele în spatele cărora veghea ba unul, ba altul. Azi e libertate. Și e tehnologie ultra perfecționată. Nimic și nimeni nu ne spune dacă nu cumva toate rețelele de socializare cărora multă lume branșată li se spovedește zilnic și ceas de ceas, conform formulei de demult, n-au apărut, pur și simplu, ca să nu se mai obosească Big Brotherii să ne facă să socializăm cu ei cu de-a sila. Transferând astfel celor supravegheați efortul de a-și arăta public toate treburile mari sau mici pe care le fac sau își imaginează că le fac. Dacă știi unde să te uiți și te interesează, vezi pe facebook viața multor indivizi sau familii. Astfel, unii își întrețin o iluzorie celebritate, alții și-o fabrică, semnalând că ar vrea și ei să fie ce nu sunt. Încă.
După ce Salman Rushdie s-a refăcut în urma atacului unui dement fanatic, a scris o carte în care povestește totul, dar face și observații penetrante asupra epocii sale. În Cuțitul, scriitorul, urmărit de paparazzi, notează dispariția liber-consimțită a intimității din viața oamenilor de azi. Adăugând că, în India sa natală, numai bogații puteau decide să se ascundă în casele lor, cei sărmani erau obligați să trăiască în văzul lumii. (Acum mulți ani, Aurel-Dragoș Munteanu îmi povestea că recepționerii de la un hotel de lux din Calcutta, unde scriitorul român a stat câteva nopți, aveau dreptul să doarmă noaptea pe trotuarul din fața hotelului. Alți defavorizați, chiar dacă lucrau în centru, trebuiau să se ducă noaptea acasă, pe vreun maidan de la mahala, alături de alți nefericiți.) Scriitorul indiano-britanico-american observă că, în vremea lui (a noastră), cei avuți, favorizații de soartă renunță la intimitatea pe care și-ar putea-o permite.
Observație (cinică?): și când te gândești că bieții oameni fără adăpost, homeleșii, sau clocharzii, nu-și dau seama că felul lor de viață o să fie imitat de cine nici cu gândul nu gândești! E drept, în alte condiții, când junii/ junele cu pretenții de eleganță cumpără pe bani mulți blugi noi gata rupți. Oare ca să semene a compătimire a celor fără posibilități? Ori a egalitate?
Azi știi cine vine nu numai la cină, ci oriunde, chemat chiar de tine însuți. Nu mai e Sidney Poitier, e chiar facebook, alias Big Brotherul nostru cel de toate zilele. Căruia, deși nu ești pedepsit, încă, dacă i te sustragi, mulți contemporani i se predau cu frenezie. Ce nu știu ei e că, dacă vor continua așa, până la urmă, „Marele Frate” îi va pune cu botul pe labe.