Poeme de Șerban Foarță

Le jeux et les hommes
(omagiu lui Roger Caillois)
1) Agon e unul între două vîrste,
poartă maiouri şi colanţi (cu dungi,
cu dungi sau, dacă preferaţi, cu vîrste,
dispuse-orizontal), – nu foarte lungi,
ci pînă sub genunchi… Atunci cînd urcă
într-un tramvai, acesta se înclină
pe-o parte, – ceea ce le dă de furcă
bieţilor vàtmani, şi dureri de splină,
deoarece n-au voie, din vagon,
să-l dea jos, şi nici nù pot, pe Agon.
Care a fost halterofil, a jucat box,
iar pe la panorame, rupe încă
lănţoaie, şi e negru de parcă nu mănîncă
decît cox.
2) Agon a cunoscut-o pe Miss Mimi,
pe juna domnişoară Mimi Cry,
la un spectacol unde pantomimii
mimau diversele culori: ursuzul gri,
oranjul vesel, movul, rozul, roşul…
Or, lui Agon, care era doar negru,
duduia Mimi i-a făcut reproşul
că, neversicolor, e prea integru.
El, suflecîndu-şi mînecile,-şi taie
prin sală drum şi sare, ca pe ring,
pe scena unde cîte-o vînătaie
le face mimilor, ce de-n grabă, se preling,
cu stele verzi în ochi, într-un străfund
al scenei, pe cînd Mimi,-n minişort,
n-are motiv s-anunţe un alt rund
şi se înscrie într-un club de sport.
3) Acolo-l cunoscu pe Mr. Ilinx, –
între ei doi înfiripîndu-se treptat
dulci sentimente, vreau să spun: sweet feelings,
căci conversau (era de aşteptat)
in english, – Ilinx fi’nd pilot de curse
şi,-n week-end, săritor cu parapanta
ce-l destindea de zeci de milele parcurse, –
în timp ce Mimi o făcea pe planta
pe panta unde el ateriza,
această plantă fi’nd mereu
mimoza, que le mime osa
mimer, – cum, în alt grai, am spus-o eu.
4) În rest, diverse cunoştinţe-aleatorii,
făcu, prin Ilinx şi Agon, la snooker,
întîiul, bineînţeles, fiind un drucăr
al jocului, – iar cestălalt, mai torry,
considerînd că tacul diagonal
este departe de atacul agonal;
şi că-i preferă boxul, de-un miliard
de ori, bastardului biliard
care-i acest aleatoriu joc de snooker …
La care Ilinx riposta: „Vezi, că mă şucăr…
Aleatoriu-ar fi dacă, în loc
de bile, zaruri, pe postavurile verzi,
s-ar da de-a dura,-n acest joc
de nenoroc,
i. e. NU DE NOROC…
Nu de noroc (ascute-ţi bine gîndul!)
căci altfel, cîştigîndu-l,
ar trebui, în dragoste, să pierzi“.

Place de la Concorde
A fost odată unul care, în sala tribunalului şi, după, în tărăboanţa ce-l ducea la ghilotină, citise, foarte absorbit de ea, o carte, pe care continuase a citi-o şi pe eşafodul din, doldora de gură-cască, Piaţa zisă, azi, de la Concorde (şi, pe-atunci, de la Révolution), în timp ce aştepta să-i vie rândul, – care-i veni curând; şi atunci el, scoţând din buzunar un semn de carte, îl introduse grijuliu în carte, la pagina unde-ajunsese cu cititul; după care închisese cartea, pe care o vârî în buzunar, şi-şi aşeză, pe urmă, gâtul în căuşul unde cuţitul trapezoidal desparte (aşijderi unui semn de carte – cartea, pe care o împarte-n două) capul de trunchiul ce tresaltă, făcându-le să lunece departe unul de celălalt, – cât mai departe… Coboară-ţi pleoapele, dacă priveliştea-i atroce, mult prea atroce pentru tine însuţi, ce-i cu putinţă să-ţi iubeşti aproapele, nu, însă, ca pe tine însuţi, – ce-ai devenit, în fine, un corpuscul, o moleculă (H2O), ce se dizolvă-n apele orfane ale puhoiului de lume, pe care-agapele cu sânge proaspăt, aceste euharistii profane, o încântă… Şi care poartă sacrul nume, în fine, de humanitate.
***
2. Istoriseşte Jules Michelet (care-i o stradă-n Bucureşti) că poţi să te afunzi, că eşti prins într-o carte, – aşa cum e ciudatu-i personagiu care, citind şi-n vreme ce sentinţa i se rostea, şi când şedinţa se ridicase, iar în zare, se profila (în, astăzi, Place de la Concorde) doar ghilotina (care intrase în rutina cotidiană), – la un pas de eşafod şi,-apoi, pe el, ghilotinabilul aparte nu-şi va fi ridicat din carte privirile în niciun fel, iar când din rând, în fine, iese spre-a sta cu faţa-n jos, pe lemn, – o-nchide, după ce-a pus semn la fila unde rămăsese.