Celebrități de mucava. Liviu Rebreanu (1885-1944)

Doar capodoperele și marii lor creatori înfierbântă mintea cititorilor obișnuiți și iscă numeroase discuții de plasat în marginea literaturii. Dar confuzia dintre datele realului și cele ale imaginarului este piatra de încercare nu numai pentru aceștia, ci uneori și pentru cititorii profesioniști. Supralicitarea realului în dauna ficțiunii a dus în cazul romanelor Ion și Pădurea spânzuraților la interpretări vulgarizatoare, un fenomen înrudit, dar cu polaritățile inversate, fiind acela de neglijare a ficțiunii în favoarea realului.

Bunăoară, în jurul prototipurilor pentru Ion și Ana – Ioan Boldijer și, respectiv, nevasta sa, Rodovica – s-a creat o adevărată mitologie năsăudeană. Pentru casele memoriale transilvănene s-au achiziționat și expus de multă vreme piese felurite, cum ar fi o ie a Rodovicăi și un chimir al lui Ioan Boldijer, care chimir nu s-a umplut niciodată cu banii pe care îi revendica prototipul protagonistului, la sfatul cuiva mai școlit (probabil un fel de Zaharia Herdelea). Revendicarea pecuniară fusese făcută printr-o epistolă adresată lui Liviu Rebreanu, reprezentând cotă-parte din câștigurile obținute de autor în urma tipăririi romanului. Desigur, vizitatorii acelor case trebuie să-și imagineze că exponatele cu pricina au aparținut chiar lui Ion și Anei, dacă ghizii nu ar face necesarele distincții.

Într-un articol de ziar se scria că, deși romanul Ion este în cea mai mare parte ficțiune, personajele sunt reale. Gazetarul ar fi trebuit să știe că un discurs romanesc prestigios se supune în totalitate legilor ficțiunii și că personajele nu sunt reale, ele fiind plăsmuite plecându-se de la eventuale prototipuri și putând deveni chiar mai apropiate de esența realității decât lumea realității în sine. O spune însuși Rebreanu: „E o vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă care mă face să uit tot restul și să-mi trăiesc toate satisfacțiile într-o lume de ficțiuni, dar cu atâta intensitate, de parcă ar fi mai reale decât realitatea. Fiindcă, în fond, poate că lumea imaginației e mai aproape de esența realității decât lumea cea palpabilă a realității aparente…“ (apud Niculae Gheran, Rebreniana. Studii, articole, documente, I, Editura Academiei, București, 2017, p. 227).

Viața personajelor nu este întru totul similară cu aceea a prototipurilor, însă într-un alt ziar se explica în anii din urmă starea de fapt a prototipului, din cei șase copii ai cuplului Ioan și Rodovica Boldijer „trăiesc încă două dintre fiicele celebrelor personaje Ion și Ana“. Ulterior mai trăia doar Xenia, cea mai mică dintre fete, care atinsese 90 de ani. Mezina vizionase filmul Ion și preciza cui era interesat să o asculte că domnișorul Liviu nu a expus adevărul complet, ci a mai și mințit, de vreme ce părinții îi muriseră de moarte bună, iar Ana, adică… mama, nu s-a spânzurat. În toamna anului 2020, un alt ziar dădea o veste tristă pentru toată România prin titlul „Fiica lui Ion și Ana din romanul «Ion», [sic!] a trecut poarta veșniciei“, iar altundeva se titra astfel: „A murit Saveta Lazăr, fiica lui Ion al Glanetașului, din romanul lui Rebreanu.“

Însăși lelea Rodovica, rămasă văduvă, fiind întrebată cândva de o studentă ce părere are despre romanul care i-a adus celebritatea de mucava („că ești și dumneata în carte, acolo…“), a dat un răspuns pe măsură: „Tare fain a scris domnișoru’ Liviu cartea aia, da’ un singur lucru rău a făcut cu mine: nu trebuia să mă spânzure“. Apropo de practica estudiantină, ancheta pe teren întreprinsă de Gheorghe Bogdan-Duică împreună cu studenții săi clujeni, cu intenția de a identifica modelele folosite de Rebreanu, a fost de prost augur. Ea a condus la descoperirea câtorva zeci de prototipuri și a însemnat doar începutul investigațiilor istoriografice cu iz de mistificare. Astfel, blestemul din poezia lui George Topîrceanu („Lăuda-te-ar Bogdan Duică“) s-a prins în spațiul locuit de năsăudeni.

Din cauza unor împrejurări extraliterare neavenite, s-a scormonit în țărâna cea grea a realității la mai bine de doi metri în adâncime, căutându-se justificări deplasate până și epitafului de pe crucea de la Ghimeș-Palanca: „Aici odihnește Apostol Bologa – Emil Rebreanu, eroul romanului «Pădurea spânzuraților» de Liviu Rebreanu.“ Cei doi nu împart același loc de veci și nici veșnicia, neputându-se admite punerea numelui protagonistului romanului înaintea celui al robului lui Dumnezeu Emil. Cuvenita veșnică pomenire creștinească rânduită răposaților se poate face doar în cazul lui Emil Rebreanu. De viața lui terestră nu și-ar mai fi adus nimeni aminte odată cu dispariția rudelor ce ar fi putut să-l treacă într-un pomelnic în cursul câtorva zeci de ani. Este drept și că, deși scriitorul se apucase să lucreze la un roman similar înainte de drama produsă în familie, Apostol Bologa nu ar fi prins contur definitoriu fără existența lui Emil Rebreanu. Confirmarea (prin cercetări proprii pe teren) a execuției fratelui l-a obligat pe Liviu Rebreanu să-și adapteze cartea deja concepută la noile linii conflictuale, fără a renunța la problematica inițială.

Oricum, romancierul avea obiceiul de a alege pentru o versiune finală a unei cărți personaje ce aparțineau unor tipologii diverse și contrastante ale prototipurilor puse la dispoziție. Alteori, el manifesta față de eroii săi o senzație de déjà vu, așa cum, în viața reală, încercase pe Strada Lăpușneanu din Iași în legătură cu o femeie necunoscută. O mărturisire este elocventă în acest sens: „E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații artistice sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele. Artistul nu copiază realitatea niciodată. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei… Un personagiu al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine știe câte persoane văzute sau observate de mine, plus altele pe care a trebuit să i le adaog pentru a motiva anume gesturi sau fapte ale sale“ (Liviu Rebreanu, Amalgam, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 57).

După cum adevărata dată de naștere a unui scriitor este consfințită de moarte (aceasta era încredințarea lui Rebreanu), așa și Apostol Bologa, la fel ca Ion al Glanetașului, reînvie și moare cu orice nouă lectură a romanului al cărui protagonist este. Iar aceasta se întâmplă, deoarece realitatea și ficțiunea au în creația literară statute bine determinate. Marii romancieri nu sunt povestași oarecare, ci demiurgi predestinați să insufle personajelor atâta impresie de viață, încât ele să supraviețuiască creatorului însuși. Aceasta o spune și cel mai profund cunoscător al vieții și operei lui Liviu Rebreanu: „Dacă astăzi Apostol Bologa n-ar fi supraviețuit, chiar și autorului care l-a adus pe lume, Emil Rebreanu, cu toată strania lui existență, n-ar mai fi rămas atât de viu în memoria noastră. Deși, tot atât de bine s-ar putea afirma – cum de altminteri s-a mai spus – că fără Emil Rebreanu nu ar fi existat Apostol Bologa. Miracolul acestei transformări stă în geniul creator al lui Liviu Rebreanu, hăruit să insufle viață chiar și acolo unde n-a existat“ (Niculae Gheran, op. cit., p. 135).

Deși o mare narațiune nu poate exista fără apartenența la o realitate din care s-a desprins, șansa ei rămâne de a fi mai credibilă decât ceea ce s-a petrecut în respectivul cadru concret. Acesta este motivul pentru care Apostol Bologa nu a apărut în ochii localnicilor de la Ghimeș-Palanca drept un personaj literar după 1921, când osemintele lui Emil au fost strămutate peste apa Ghimeșului (pentru a i se împlini osânditului ultima dorință: de a fi îngropat în pământul românesc liber). Unii dintre cei ai locului de acolo se făleau că l-au cunoscut personal pe Apostol Bologa și, întrucât zbuciumul lui sufletesc a fost, în linii mari, similar cu al lor, sfârșitul dramatic i-a determinat să-l considere chiar și „martir al neamului“.

în urma cunoașterii romanului (nu spun că a și fost citit de toată lumea, dar aceasta se întâmplă și astăzi, de altfel), s-a întâmplat un transfer afectiv, prin intermediul căruia etnia românească din zonă a retrăit în mod specific marele conflict pentru reîntregirea neamului. Sub impulsul inevitabilelor asociații între realitate și ficțiune, s-a acordat prioritate ecourilor realității în geneza romanului. Pe locuitorii din fosta zonă a frontului i-a interesat mai puțin dacă a existat Emil Rebreanu decât faptul că în planul ficțiunii există un Apostol Bologa – ceea ce este, într-un fel, foarte bine în privința durabilității discursului literar. Ei au confundat caracterul și faptele lui Emil Rebreanu cu ale lui Apostol Bologa, adaptând biografia primului la ceea ce i se întâmplă dramatic celui de-al doilea și, prin intermediul unei memorialistici simpliste, au brodat faptelor reale un comentariu literaturizant.

Pentru cele spuse aici, este bine de amintit aforismul kantian luat drept motto pentru romanul Adam și Eva: „Nu trebuie să dăm crezare la tot ce spun oamenii, dar nici să credem că ei vorbesc absolut fără vreun temei.“ Ființa umană deține în zestrea sa genetică o nezăgăzuită ardoare de a nara și a asculta povești, ea fiind o ficționară genuină. Imaginarul colectiv procedează la o continuă și progresivă re-imaginare a faptelor din perspectiva proprie a fiecăruia dintre cei care scornesc. Astfel de spuse nu sunt decât cópii ale realității ce reprezintă viziuni vulgarizatoare. În aceste condiții, reconstrucția în planul ficțiunii cu elemente ale concretului conduce nu la o reproducere fidelă a realității, ci doar la o analogie cu ea. Cine posedă harul scrisului și își cultivă talentul poate deveni povestitor sau romancier de clasă, precum Liviu Rebreanu. Dacă nu, rămâne un colportor de duzină, neștiind că realitatea este transfigurată, datele ei necesitând ridicarea la nivelul semnificațiilor. Cititorii obișnuiți acceptă doar convenția ca personajele să sufere eventuale modificări onomastice. În rest, ei au credința că detaliile toponimice și amănuntele faptice trebuie respectate întocmai. Or, cititorii veritabili știu să distingă între realitate și ficțiune, între prototip și personaj, lăsându-se în seama celor expuse de narator, cu condiția ca el să posede arta de a o spune. Iar Liviu Rebreanu dovedește prin scrisul său că o posedă la modul magistral.