Semnalam în această rubrică, în iulie 2022, o carte încântătoare a lui Bernard Pivot intitulată Prieteni, dragi prieteni (Editura Allary). Profităm de ocazie pentru a aminti întrebările pe care și le punea Pivot și pentru a adăuga altele noi. Ce obstacole stau în calea prieteniei și care sunt cele care riscă să o distrugă? Cum se rupe o prietenie? De ce simțim nevoia să precizăm despre cineva că este un „prieten adevărat“? Ce este prietenia astăzi, în epoca Internetului? Ce credit putem da formulei „prieteni pe Facebook“? Ce deosebește prietenia de dragoste? Reluam câteva din considerațiile lui Pivot: în prietenie, spre deosebire de dragoste, nu trebuie să faci promisiuni ori jurăminte, nu ai nevoie de cine știe ce ceremonii laice ori religioase, o prietenie – spune Pivot – începe printr-un impuls, printr-un elan de curiozitate, de simpatie sau chiar de admirație. Trebuie însă să ne împăcăm cu gândul că prieteniile se pot stinge de la sine, că poți fi crunt dezamăgit de cel pe care îl credeai un prieten sincer și devotat. Prietenia adevărată e rară, iar La Rochefoucauld observa: „Oricât de rară ar fi dragostea adevărată, ea e mai puțin rară ca adevărata prietenie“. Pivot citează și extraordinar de subtila afirmație pe care o face Proust într-o scrisoare către prietenul său Antoine Bibesco: „De multă vreme ar fi trebuit să fim certați. Ați depășit infinit timpul maxim pe care eu îl acord prieteniilor mele. Trebuie să ne certăm repede“.
Textul meu de acum doi ani avea și o puternică tentă confesivă. Tema a continuat să mă intereseze și, căutând în dreapta și în stânga, am constatat că mai totul fusese spus de Cicero în scrierea lui intitulată De amicitia (apărută în anul 44 înainte de era noastră). La el se raportează mulți filosofi și moraliști, inclusiv Montaigne de altfel. Cicero spune la un moment dat un lucru interesant și oarecum neașteptat: „…prietenia nu poate exista decât între oameni buni“. Îi dau dreptate, în sensul că generozitatea, fidelitatea, dăruirea, consecvența și celelalte calități care îl fac pe cineva să fie un „om bun“ sunt condiții necesare pentru o prietenie trainică. Pe de altă parte, și ticăloșii, scelerații, bandiții, mafioții pot lega între ei prietenii solide. Dar care e cuvântul potrivit aici: prietenie sau cârdășie?
Am reluat subiectul într-un mic articol pe care l-am publicat de curând în „Ziarul de Iași“. Accentul cădea de data aceasta pe relația dintre prietenie și dragoste. Sunt ele compatibile, mă întrebam? Ce se întâmplă dacă o femeie și un bărbat se despart, pot ei rămâne prieteni? În ce moment prietenia are șansa (sau neșansa) să se transforme în iubire? Spre surprinderea mea, micul meu articol, după ce l-am postat pe Facebook, a stârnit multe reacții. Cineva susținea sus și tare că există incompatibilitate între prietenie și dragoste. Altcineva insista că există și o iubire intelectuală, pe care nu o putem confunda cu iubirea pur și simplu. În fine, au fost voci care au polemizat cu mine, deși în mod evident eu doar ridicasem niște întrebări, neavând pretenția că știu răspunsurile. Nu e nimic surprinzător aici, moraliștii, scriitorii și filozofii au dat și ei răspunsuri diverse, nu o dată contradictorii. Scepticii ne încredințează că prietenia între un bărbat și o femeie este o iluzie: ori atracție sexuală ori nimic. Alții, mai toleranți și mai receptivi, văd, dimpotrivă, în prietenie un mijloc de a depăși trauma unei despărțiri. Ideea apare la mai mulți autori, o voi cita pe Jane Austen: „…prietenia este cel mai bun balsam pentru a vindeca rănile iubirii“. Nu o dată însă, chestiunea este privită cu un soi de luciditate cinică. Iată o mică „antologie“ ce mi se pare elocventă. Jules Renard: „Prietenie: căsătorie între două persoane care nu pot face amor unul cu celălalt“. Michel Tournier: „Marea diferență dintre dragoste și prietenie este că prietenia nu poate exista fără reciprocitate“. La Bruyère: „Timpul, care întărește prieteniile, slăbește iubirea“. La Rochefoucauld: „Explicația faptului că cele mai multe dintre femei nu sunt interesate de prietenie este că aceasta e fadă după ce ai văzut ce e dragosrea“. Rivarol: „Prietenia este sora dragostei, dar nu din aceiași părinți“. Oscar Wilde: „Prietenia este mult mai tragică decât iubirea deoarece durează mai mult“.
Sunt și alte zone care ar trebui explorate în adâncime. Mă gândesc la prieteniile enigmatice sau la ceea ce aș numi prieteniile oximoronice, adică prietenia între două persoane pe care (mai) totul le desparte. Cum să explici prietenia dintre comunistul Aragon și scriitorul de dreapta (extremă) Pierre Drieu La Rochelle? Dar prietenia dintre Eliade și Sebastian? În definitiv, în pofida ipotezelor duioase care s-au emis, e greu de înțeles prietenia dintre Creangă și Eminescu. Bun, mergeau la Bolta Rece și la alte crâșme ale Iașului, vinul îi făcea euforici, Creangă mai venea cu câte o istorisire deocheată, dar – despre ce puteau vorbi? Ni-l putem imagina pe Eminescu ținându-i prelegeri despre filosofia indiană și despre Schopenhauer? Mai „logice“ sunt prieteniile lui Caragiale, care se simțea bine printre scriitori. Enigmatice mi s-au părut prieteniile lui Livius Ciocârlie, așa cum le cunoaștem din cărțile sale: prietenia cu Lucian Raicu, o prietenie pur intelectuală, la baza căreia stătea cultul literaturii, cu Dumitru Țepeneag, pe care l-a cunoscut târziu descoperind însă multe afinități, cu Nicolae Manolescu, deși erau temperamente deosebite.
Aș mai spune o vorbă despre prieteniile parodice. În film, modelul este prietenia dintre Stan și Bran. Ei au unul față de celălalt o mare afecțiune, sunt inseparabili, chiar dacă se ciondănesc, iar Bran vrea mereu să-l domine pe Stan. O prietenie parodică este aceea dintre eroii lui Flaubert, Bouvard și Pécuchet. Descoperă că au aceleași gusturi, aceleași pasiuni, aceleași curiozități intelectuale. Vor să știe tot, să experimenteze toate ipotezele științifice, să verifice tot ceea ce se scrie în enciclopedii etc. Prietenia lor e fără fisuri, romanul lui Flaubert rămâne însă neterminat. Explicația e simplă: în avântul lor enciclopedic, cei doi vor să inventarieze toate fațetele prostiei. Proiect sinucigaș, întrucât prostia este infinită.