În vremea comunismului, cinematografia românească a stat, în proporție de aproape sută la sută, sub semnul ideologiei și al propagandei. Ca prin minune, mai scăpa câte un film neatins de aripa stalinismului atotbiruitor. Chiar și nume mari, cum ar fi Liviu Ciulei, au fost obligate să plătească obolul pentru a-și vedea peliculele proiectate în sălile aflate în proprietatea statului. Ceea ce ne-a particularizat prin comparație cu celelalte țări „frățești“ a fost accentuarea, cu trecerea timpului, a elementului dogmatic, și nu diminuarea lui. În timp ce Polonia, Ungaria, Cehoslovacia (și chiar URSS-ul) au profitat de momentele de relaxare a sistemului (atâtea câte au fost și cum au fost) pentru a produce și altceva decât maculatură de partid, în România procesul a avut un curs ascendent și, oarecum, sofisticat: de la aparenta naivitate și grosolănie a filmelor din anii 1950, s-a trecut la faza barocă, unde propaganda deșănțată era asezonată cu mofturi intelectualiste și încâlceli psihologizante.
Falsul nu mai viza doar abordarea partinică a unor chestiuni ce țineau de societatea vremii, ci coborau viguros în istorie. Rând pe rând, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir și multe alte figuri ilustre erau scuturate de „colbul de cronici“ și așezate în prezidii la plenare alături de Popescu-Dumnezeu, Manea Mănescu, Cornel Burtică, Ilie Verdeț, Niculescu-Mizil, Ștefan Andrei, Dăscălescu și ceilalți truditori la gloria voievodului-voievozilor, Ceaușescu.
Rolul regizorilor în acest măcel partinic și identitar a fost decisiv.
Dar nu trebuie uitată complicitatea actorilor (mulți dintre ei foarte talentați), a scenariștilor – dintre care nu lipsesc Eugen Barbu și Titus Popovici – și, în general, a tuturor celor care-și asigurau un trai de huzur înghițind cu polonicul din haznaua partidului comunist. Deasupra tuturor, stea între stele, strălucește numele lui Sergiu Nicolaescu. El e culpabil pentru pervertirea minților românilor în aceeași măsură în care erau temnicerii și schingiuitorii ce asigurau „reeducarea“ din închisorile comuniste. Nicolaescu nici nu avea vreo fărâmă din talentul unei Leni Riefenstahl, a cărei artă – total aservită propagandei naziste – conținea și germenele de expresivitate care ne permite, astăzi, să reconstituim mecanismele care au făcut posibilă oroarea. Unii comentatori văd în filmele ei și elementele care, involuntar, permit accesul la descrierea alchimiei demonice a nazismului.
Filmele lui Nicolaescu n-au nici pe departe valoarea de critică implicită (chiar dacă nepremeditată) a ideologiei criminale bolșevice.
Schematice, obtuze, năuce, ridicole, ele aveau un rol precis: îndobitocirea spectatorului, căruia i se crea iluzia c-ar fi urmașul direct și glorios al marilor figuri care aproape că ieșeau din ecran și le întindea mâna (ca într-un faimos și grotesc tablou al unui pictor din anii 1980). Nicolaescu avea misiunea să inculce, simultan, un sentiment de aroganță, frustrare și resentiment în raport cu alte popoare, vinovate, desigur, că prezentul nostru nu e la înălțimea trecutului strălucitor – pur imaginar, de altfel – din peliculele lui Nicolaescu.
Singura șansă de a ne recuceri locul de primii între cei mari era să-l preamărim pe Ceaușescu, omul providențial. În viziunea lui Nicolaescu, Ceaușescu avea 2500 de ani și a pogorât mistic printre noi din epoca în care româna era asemănătoare cu punjaba, după cum ne învață mai nou tot felul de lingvisopați.
Filmele lui Sergiu Nicolaescu aveau, totuși, un geniu al lor: erau atât de compacte în stupizenia, autismul, nerușinarea și încăpățânarea lor, încât era imposibil să polemizezi cu ele (ceea ce era, oricum, exclus din capul locului). Doar la fanaticii religioși mai întâlneai o asemenea siguranță de sine, o asemenea îndrăzneală de a călca în picioare adevărul și de a ignora evidențele, de a scuipa pe bunul-simț și de a face tabula rasa din certitudinile documentelor istorice. Iluminat și arghirofil, Nicolaescu ajunsese să-și trăiască propriile fantasme. Așa se explică prezența lui în studiourile televiziunii în timpul Revoluției și tot așa rolul malign jucat în politică după 1989, când a contribuit activ la sufocarea libertății culturale din România (incredulilor le țin la dispoziție exemple pline de semnificație).
Aceste gânduri mi-au venit în minte după vizionarea noului film al lui Stere Gulea, Moromeții 3 (care va avea premiera națională în luna noiembrie).
Spre onoarea lui, Stere Gulea a făcut parte, chiar în vremea comunismului, din acea mică echipă de regizori care au refuzat să se înregimenteze. Alături de Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Dan Pița (și poate alți doi-trei), Stere Gulea a militat pentru înnobilarea unei profesii asimilate aceleia de propagandist ideologic. Altfel spus, ei au îmbrățișat direcția Lucian Pintilie (Reconstituirea reprezintă acea excepție care confirmă regula și salvează onoarea pierdută a sute și sute de producții sinistre), și nu drumul nebuniei național-comuniste pe care pășea țanțoș, paranoic și harpagon Sergiu Nicolaescu.
Moromeții 3 e un film pentru scriitori. Și asta nu pentru că prin fața ochilor ni se perindă o pleiadă de condeieri care au dominat literatura română în anii 1950, adică epoca stalinismului pur și dur, ci și pentru că își propune să fie o panoramă a vieții cultural-politice a unei perioade istorice agitate.
Vechea lume în care strălucea filosoful rural Ilie Moromete, așa cum o știam din romanul lui Marin Preda, a fost devorată de „omul nou“, produs al ideologiei marxist-leniniste: brutal, primitiv, monoman în discurs, lipsit de educație și de gust, fanatic și nemilos, urât – în toate sensurile cuvântului.
Această tipologie umană, recrutată din pegra orașelor și dintre trândavii satelor, construia, după chipul și asemănarea ei, un univers carceral, bazat pe incompetență, ură, invidie, răzbunare. Stere Gulea o surprinde în întreaga ei oroare, prin fapte și personaje evadate parcă din Infernul dantesc. Faptul că filmul e în alb și negru amplifică senzația de monstruos, de luptă inegală dintre firavele forțe ale Binelui și clocotitoarea mașinărie a Răului.
s pre deosebire de primele două părți ale trilogiei, bazate pe roma – nul lui Marin Preda, Moromeții 3 e scris după un scenariu original, datorat lui Stere Gulea. Acțiunea e plasată în anul 1954 (Stalin murise în 5 martie 1953, dar stalinizarea continua în România cu aceeași furie criminală), cu decorul semnificativ modificat față de filmele anterioare. Mare parte a scenariului explorează mediul citadin, printre intelectuali și activiști de partid prinși în jocul răfuielilor gangsterești între facțiunile din partid și al amorurilor perverse. Protagonistul, Niculae Moromete se află la intersecția acestor tendințe. Pe de o parte, se sustrage cu greu din plasa legăturii cu Vera (imagine străvezie a Ninei Cassian), femeie măritată, care se complace nu doar într-o legătură lubrică vinovată, ci se prostituează și intelectual, punându-și talentul în slujba ideologiei criminale comuniste.
Pe de alta, Niculae Moromete trăiește drama trezirii din coșmar, credința oarbă în partid se fisurează și apoi se diminuează dramatic în urma unei scene cumplite, când militarii trag în țăranii neînarmați care refuzaseră să se înscrie în colectivele agricole. Niculae e un personaj hibrid: el e și copilul și adolescentul pe care-l știm din cele două volume ale Moromeților (dar încă nu e protagonistul din Marele singuratic), și, totodată, printr-o mișcare borgesiană, și în mod explicit, devine autorul cărților în care apare ca personaj. El dobândește o biografie reală, cea a lui Marin Preda, care o absoarbe pe cea romanescă, și o urmează în direcția cunoscută din lucrările confesive ale scriitorului real.
Prin această spectaculoasă mișcare, Stere Gulea credibilizează și adaugă o dimensiune existențial-filosofică lumii născute prin violență și generatoare de violență – politică, sentimentală, artistică. Niculae Moromote se scutură de haina eroului dilematic, din specia celor pe care-i cunoscuse în copilărie (evident, în romanul lui Preda), înfățișându-se ca personaj de ruptură: experiențele radicale trăite în compania celor care păreau a-i fi tovarăși de drum îl proiectează în zona coșmarurilor ideologice și a primejdiilor la capătul cărora pe mulți îi aștepta moartea.
Moromeții 3 e cel mai dinamic dintre filmele seriei. Protagoniștii sunt niște agitatori și niște agitați, nu doar pentru că aveau misiunea să disemineze învățăturile partidului, ci și pentru că se află într-o continuă excitație interioară.
Ei luptă pentru putere, pentru poziții în viața culturală, pentru femei, pentru bani. În cea mai mare parte a timpului, Niculae nu diferă, ca gesticulație și limbaj, de intelectualii pe care-i însoțea în misiunilor lor de îndoctrinare partinică. Desprinderea se produce atunci când, sub presiunea Aurorei, noua lui iubire, decide să-și urmărească vocația artistică, abandonând clișeele primitive ale propagandei de partid. Dragostea îl salvează ca om și ca scriitor, scoțându-l din mocirla în care, mai degrabă ca victimă a istoriei, decât de bunăvoie, nimerise.
Despre calitățile filmice ale acestei noi realizări a lui Stere Gulea vor vorbi, cu siguranță, criticii de specialitate. Din unghiul meu de vedere, regizorul-scenarist a reușit un adevărat tur de forță în reconstituirea atmosferei din sânul breslei scriitoricești. Amestecul de talent și veleitarism, de subtilitate și primitivism, de banditism ideologic și evadare de sub presiunea politică prin intermediul sexului, de minciună și spaimă, de ticăloșie și sublim sunt admirabil surprinse de unul dintre regizorii noștri de frunte care ar fi putut să fie, după cum o dovedește și acest scenariu, și un impecabil scriitor, eseist și istoric literar.