Recitindu-l pe Stendhal
Roșu și negru: liberali și ultra , „La Quotidienne“ și „Le Constitutionnel“, cultul lui Napoleon și Restaurația, uniforma și sutana, emancipare și prejudecăți . În celebrul roman al lui Stendhal, acțiunea se petrece în 1826, în plină și contradictorie Restaurație, cu o tot mai vie opoziție republicană. Fascinat de Napoleon, Julien Sorel e nevoit să-și ascundă sentimentele ca să-și poată realiza ambițiile. Inteligent, abil și capabil de perfectă disimulare, are orgoliul unui plebeu, care îi disprețuiește însă deopotrivă și pe bogați, și pe săraci. Râvnește la o glorie pentru care e gata de orice sacrificiu. Traduce totul în termeni militari: poartă bătălii, asediază, pune la cale tactici și strategii, învinge, biruiește, pe scurt, e robul datoriei față de propriul destin. Lipsit de noblețe, posedă, în schimb, o tenacitate care îl ajută să facă față tuturor dificultăților. E prea calculat ca să iubească. Nu e ceea ce se cheamă un seducător, ci, mai degrabă, un cuceritor. Un exemplu între altele este extraordinara scenă din capitolul IX, în care își propune să o prindă de mână pe Madame de Rênal, înainte ca orologiul castelului să bată ora zece seara, sau să-și zboare creierii. O dată făcut gestul, caută să-l prelungească, dar nu atât pentru plăcerea pe care i-o procură, cât pentru un motiv de cu totul altă natură: „I-am ținut mâna într-a mea prea puțin timp ca să pot considera că am obținut cu adevărat un avantaj“. Nu va fi niciodată fericit și își va plăti ambiția cu viața.
Nu e lipsit de interes să remarc faptul că romancierul este la fel de „calculat“ în construcția romanului său cum este personajul în construcția destinului său. Cu cincizeci de ani înainte ca, la fel de meticulosul Cehov să proclame regula că o pușcă aflată în panoplie în actul I al unei piese de teatru să fie neapărat folosită în actul V, Stendhal anunță, de la începutul romanului și în cele mai mici amănunte, temele acțiunii. Ca într-o mise-en abîme, ni se sugerează din primele pagini împrejurările în care protagonistul își va împlini destinul tragic. Totul e acolo, de la început, cărțile inspiratoare, modelele și chiar coincidențele funeste. Deosebirea față de realistul Cehov constă la romanticul Stendhal în aceea că nu e vorba de un procedeu care să facă plauzibil fiecare obiect în desfășurarea acțiunii, ci de o subliniere a predestinării actelor umane, care, ca și la Balzac, după cum a dovedit Curtius, nu sunt niciodată întâmplătoare, ci ascultă de legile unei magii divine. Nicăieri nu e Stendhal mai apropiat de spiritul romantismului (nici chiar când, ca și Nicolae Filimon al nostru, studiază psihologia personajelor prin intermediul phisiognomiei elvețianului Lavater), decât când face din fatalitate motorul comportamentului oamenilor și societăților.
Cu două decenii înaintea lui Flaubert, Stendhal sugerează și rolul pe care romanele au a-l juca în destinul personajelor. A fost, nu o dată citată, următoarea frază, referitoare la prima noapte petrecută de Madame de Rênal în brațele lui Julien: „Cum Madame de Rênal nu citise romane, toate nuanțele fericirii se dovediseră noi pentru ea“. În epoca Restaurației, romanele erau considerate, ca și vodevilurile, imorale. În general, literatura contemporană era considerată nefrecventabilă de către burghezia sau nobilimea ultra. Având nevoie de cărți pentru instrucția fiilor săi, M. de Rênal acceptă să facă un abonament la o librărie deținută de un liberal, dar numai prin intermediul unei terțe persoane. Romanele reprezintă în acea vreme un mod de instruire într-ale vieții. Emanciparea moravurilor se face cu ajutorul lor. În această privință, Madame de Rênal și Madame Bovary se deosebesc tocmai prin faptul că prima, spre deosebire de a doua, nu citește romane. Să nu uităm următoarea remarcă a autorului: „La Paris, relația dintre Julien și Madame de Rênal ar fi fost repede simplificată; dar la Paris, amorul este fiul romanelor. Tânărul preceptor și timida lui amantă ar fi descoperit în două sau trei romane clarificarea relației lor. Romanele le-ar fi arătat rolul pe care trebuie să-l joace și modelul pe care trebuie să-l imite…“. În Anglia secolului al XVIII-lea, romanul luase deja inițiativa liberalizării moravurilor. În Franța, acesta fusese, în același secol, rostul lui Diderot și al scrierilor libertine. În timpul Restaurației, romanele o iau înaintea moravurilor consacrate de tradiție. Ele deschid ochii nu doar indivizilor, dar și societății înseși. Avem un răspuns la întrebarea, deseori pusă în deceniile din urmă, de ce astăzi literatura e doar un personaj secundar în viața noastră, pe care o face, cel mult, mai plăcută, dar n-o mai influențează în mod esențial. (Îmi amintesc de replica dată de cineva criticilor romanului Groapa în anii 1950, care îi reproșau vulgaritatea limbajului: nu din romane învață tinerii să înjure!) Din factor formator, romanele au devenit „obiecte“ de plăcere, gratuite și inutile, jucând rol neînsemnat, marginal, în preocupările oamenilor.
„România literară“,
numărul 16 / 20 aprilie 2012
Ravelstein și bietul Ioanide
Recitesc, după mai bine de un deceniu, ultimul roman al lui Saul Bellow, Ravelstein, în traducerea de la Polirom a Antoanetei Ralian, cu o postfață datorată lui Sorin Antohi, care mă agasează din nou printr-o erudiție, nu fără parada de rigoare, complet inadecvată, fiind vorba de o operă de ficțiune. Mă întreb, astăzi, ca și ieri, la ce bun să citim un roman exclusiv ca unul cu cheie și, încă, dintr-o perspectivă ideologică strictă. Lui Sorin Antohi nu pare a-i fi cunoscut faptul că Bietul Ioanide, romanul lui G.Călinescu, a fost interzis, nu mult după apariția lui în 1953, pentru că nu prezenta în tușe destul de apăsate critic Mișcarea (legionară, firește). S-ar fi gândit de două ori înainte de a-i reproșa lui Bellow că apasă prea tare asupra trecutului gardist al lui Mircea Eliade. Totul nu este însă doar o problemă de atitudine ideologică. E vorba de o confuzie între realitatea presupusă a sta la baza romanului și caracterul esențialmente fictiv al acestuia ca operă de literatură. Ravelstein nu este, în intenția lui Bellow, nici măcar operă de memorialistică, ci roman curat. Scrie autorul prefeței: „Ceea ce le reproșez lui Chick (naratorul – N.M.) și lui Bellow este colportarea unor afirmații nefondate, precum și tonul general de dispreț, condamnare și calomnie“. Îmi vine să subliniez aproape toate cuvintele: cum să-i reproșezi (auzi vorbă!) unui romancier că pune în circulație afirmații nefondate și calomnioase pe seama unui personaj al său? Faptul că Ravelstein sau Bietul Ioanide pot fi interpretate și ca romane cu cheie nu-l scutește pe comentator de respectarea statutului fictiv al evenimentelor și personajelor. Gaittany nu e Al. Rosetti, Pomponescu nu e Andrei Oțetea, nici chiar bietul Ioanide (a se remarca ironia epitetului) nu e Călinescu. Tot așa cum Chick nu e Bellow, Abe Ravelstein nu e Allan Bloom, iar Radu Grielescu nu e Mircea Eliade. Oricâte asemănări am putea descoperi între unii și alții. (Alexandru George relatează undeva, cu umor, despre o mărturisire a unui cunoscut al său căruia Camil Petrescu îi afirmase pe vremuri că i l-a inspirat pe Fred Vasilescu, protagonistul romanului Patul lui Procust!)
Acest fel de a citi un roman conduce la aprecieri foarte riscante. Informat în privința biografiei lui Bellow, postfațatorul consideră, de exemplu, că Chick, naratorul, este unul din acei bărbați vârstnici pe care căsătoria cu o femeie mult mai tânără l-a umplut de fiere. Chick nu răspunde însă portretului: e un bărbat agreabil și deloc acrit. Felul, apoi, în care apare Ravelstein în roman nu e nici caricatural, nici nu suferă de emfază parodică. E un personaj extraordinar de complex și de contradictoriu, interesant sub raport uman și intelectual. A-i atribui lui Chick intenția de a-l batjocori și compromite în Ravelstein cel fictiv pe Bloom cel real denotă o gravă neînțelegere a naturii textului literar. Romancierul are tot dreptul să-și înfățișeze personajul cum crede de cuviință, indiferent dacă are sau nu un prototip real, ceea ce Bellow face nu doar cu Ravelstein, dar și cu alți protagoniști ai romanelor sale anterioare, fiindcă un romancier nu pleacă niciodată de la ideea că personajele sale sunt obligate la conformitate cu eventuale modele reale. Și nu e nici o ipocrizie în notele care însoțesc uneori romanele și în care autorul sau editorul pretind că întâmplările și personajele sunt rod al imaginației scriitorului, nicidecum reproduceri ale realității istorice sau personale. Bellow însuși, intervievat la apariția lui Ravelstein, s-a plâns că e citit prea literal. E lectura obișnuită a cititorilor interesați de „subiectul“ așa zicând exterior al romanelor, pe care o întrețin jurnaliștii, când vor să scoată de la scriitor ceea ce acesta datorează unor împrejurări reale sau biografice. O astfel de curiozitate îi este interzisă însă, ori măcar limitată, cititorului profesionist care este criticul. Sorin Antohi cade prea lesne în capcana unei lecturi inadecvate. „Dincolo de intriga subțire (…) și de valoarea literară puțin convingătoare (…), scrie el fără să clipească, cititorul român care îl ignoră pe Allan Bloom poate fi interesat de acest roman à clef în măsura în care se interesează de cariera politică juvenilă a lui Mircea Eliade“. Nici că se putea o recomandare mai nepotrivită! Lasă că Ravelstein este un roman valoros și cu o intrigă (și de idei) cât se poate de captivantă.
Nu vreau ca observațiile mele să fie luate ca o polemică întârziată cu autorul postfeței. Ele refuză un fel destul de răspândit de a citi literatura și anume fără a ține seama de caracterul ei ficțional, inspirată, sigur, din realitate, dar operă de imaginație prin însăși natura ei. Câteodată astfel de banalități se cuvin repetate.
„România literară“,
numărul 33 / 17 august 2012