Împreună

Craiova. Săptămîna Purcărete.7-13 octombrie. 50 de ani de excelență în teatru. Teatrul Național din Craiova a pus la cale o sărbătoare. Pentru unul dintre cei mai mari regizori, pentru un spirit renascentist, pentru un mare creator. Pentru cel care a schimbat profilul acestui teatru și a creat un fenomen mondial prin spectacolele montate aici. Povestea ține de istoria teatrului și a făcut înconjurul lumii. Silviu Purcărete a absolvit IATC-ul în 1974, la clasa profesorului și regizorului Valeriu Moisescu. În relația lor a fost o inițiere în spațiul ficțiunii, dar și admirație reciprocă, o deslușire a valorii și a sensului ei. Respectul, generozitatea, modestia, noblețea îi definesc fundamental pe amîndoi. Săptămîna pusă la cale a creat spectatorilor acea posibilitate de a locui o vreme în lumile năstrușnice ale unui fenomenal Povestitor. În fiecare seară s-a jucat cîte un spectacol „Purcărete“, care se află acum în repertoriul teatrelor din România: Povestea prințesei deochiate, Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, Lexiconul amar, Teatrul Odeon din București, Gertrude, Teatrul Național din București, O tragedie veninoasă și Plugarul și moartea de la Teatrul Național din Iași. Estetici diferite, trupe diferite, un univers puternic. De fapt, s-a locuit un interval în lumea unui geniu. Experiență puternică pentru toți cei care au făcut această călătorie. Dar și pentru artiști care și-au văzut unii, altora, producțiile, au stat împreună, au vorbit, nuanțînd un excercițiu de admirație.

Am făcut pînă la Craiova, dus-întors, în aceeași zi, nouă ore. Drum în lucru. Porțiuni nenumărate pe care se circulă pe o singură cale. Am transformat povara într-un șir/flash-uri de imagini, trăiri, stări. Timpul a avut răbdare cu mine. Am zăbovit la Decameronul, făcut de Purcărete la Vâlcea, tot la începutul anilor nouăzeci. Ilie Gheorghe și seducția unui vrăjitor care manevrează fantasticul lui Purcărete. O dimensiune a voluptăților cuvîntului și carnalității. O horă a iubirii și a trupurilor dezgolite ca un omagiu vieții, în lumina Lunii. Am totul în minte atît de clar. Emoția nălucirilor, vîna unică a lui Ilie Gheorghe. Ca să mă izolez de conversațiile tot mai animate ale pasagerilor, ascult muzică la căști. Ca din senin, pe lista mea Mozart, Laudate dominum… și cincizeci de danaide care se curăță, se spală ritualic în noaptea de dinaintea nunții și a crimei. Danaidele, cea mai intensă experință a mea. Gîndul zboară. Titus Andronicus. Cumnata lui Pantagruel. …de Sade. Noaptea de la spartul tîrgului. Gianni Schicchi și trupa Teatrului maghiar din Cluj. Vocea actriței Kato Emoke cîntînd impecabil aria O mio babbino caro. Nu aveam cum să știu că are o asemenea voce, că a lucrat-o desăvîrșit aproape un an, atît cît au durat repetițiile muzicale, pregătirea vocală. Aria aceasta celebră a Laurettei din „Gianni Schicchi“, o rugăciune dramatică, tulburătoare, în care șoaptele iubirii sînt tranșante, am ascultat-o, pe viu, pe discuri, pe cd-uri în interpretări mari. Soprane ca Maria Callas, Renata Scotto, Renata Tebaldi, Ileana Cotrubaș, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko înseamnă repere tari. Pentru mine. Fiecare aduce ceva distinct, o vibrație, un accent dramatic, un anume atac la acute, emoția implorării tatălui, Schicchi, ca să accepte căsătoria cu Rinuccio: Babbo, pieta, pieta!… și rugăciunea, făcută de Kato ca la carte, în genunchi, se termină cu plînsul viorii. Am rămas încîntată acolo de expresivitatea ei corporală, de poetica și forța mișcărilor care se aprind, parcă, de roșul ca focul al părului ei. Stollar Xenia a făcut orchestrația – pe care mi-o amintesc cîntînd divin pe un fel de trambulină ieșită din perete, la o violă da gamba în De Sade, și, mai apoi, în Cumnata lui Pantagruel, cîntînd și jucînd, cot la cot cu mari actori. De nenumărate ori îl descos pe Vasile Șirli pentru ideea cu viola da gamba… Puccini și trupa Teatrului Maghiar din Cluj: Zita-Vindis Andrea sau Skovran Tunde, Simone-Bogdan Zsolt, Ciesca-Peter Hilda, Notarul-Bacs Miklos, Doctorul-Dimeny Aron, în una dintre cumnate, Panek Kati. Mă rog, fiecare actor este ireproșabil. Atît în tablourile mari, largi, în scene de grup savuroase, cît și în grupuri de doi, patru, șase.

Gianni Schicchi…vi-l amintiți pomenit de Dante în Divina comedie, la începutul Infernului, în Cîntul XXX? Se găsește pe cercul al optulea din Infern, dezbrăcat – doar s-a lepădat de hainele lui ca să-l „joace“ pe mortul Buoso Donati – cu o atitudine războinică, trăgînd hulpav cu dinții din carnea altora, situați în lumile de dedesubt. Un personaj pitoresc, care a existat la Florența, pe la începutul secolului al treisprezecelea.

Cum începe acest spectacol de operă făcut de Silviu Purcărete? Fellini curat.

dormitorul lui Buoso Donati. Tocmai se constată că a murit. Este spălat, bărbierit, i se taie unghiile, este îmbrăcat, încălțat, după toate regulile. Ritualul este urmat de Purcărete fără nici o deviere. Ba dimpotrivă, aș spune. Deodată, din sală, în șir indian, încep să-și facă apariția rudele. Familia îndoliată. Ș iritată. Se zvonea că Buoso a lăsat banii unei mînăstiri. Imaginația scenografei Lia Manțoc nu este îngrădită de culoarea negru. Costumele, pălăriile – mirobolante, cu un comentariu ludic extraordinar, machiajul investesc, ab initio, actorii cu anumite stări, cu o multiplicare a parodiei, a comicului de zile mari. Rudele defilează cu oale enorme, cu cratițe, cu sticle de băutură. Vin la priveghi, nu-i așa? Ce urmează pe scenă este halucinant. Trebuie neapărat văzut. Un prolog decupat dintr-un film de Fellini. Abia după acest episod bahic uriaș, fără cuvinte, cu un delir al situaților, intră, tot din sală, dirijoarea. Se oprește, salută și coboară în fosă, la orchestră. „Gianni Schicchi“ a început! Acest comentariu filmic de la început, non-verbal, pare inepuizabil ca umor. Iar figura lui Biro Jozsef, Buoso Donati, amplifică, de acum și pe tot parcursul acestei opere într-un act, ironia, fină, comedia neagră cu accente parodice, fantasticul și absurdul, pînă la urmă, al farsei lui Puccini, după libretul lui Giovacchino Forzano. Nu te mai miri că mobilele din casa mortului, bine ambalate, legate, împachetate, canapeaua se mișcă, înainte și înapoi, în latul scenei, pe aria Adio Firenze… că spațiul, decorurile, obiectele gîndite meticulos de Helmut Sturmer aduc o lume fantastică pe scenă. Nu doar a Florenței de demult, a umbrei lui Dante, ci aceea din fiecare familie, de oriunde și de oricînd, cu tensiuni, cu neînțelegeri, cu umbre și cu lumini care devin acute la nunți, la înmormîntări, unde voluptatea bahică și goana după averi ne iau mințile. La propriu…

E noapte. Tîrziu. Am ajuns în Gara de nord. Să cobor? Să nu cobor?