Poezia de calitate în revistele literare
Ne bucurăm când găsim versuri de calitate în revistele literare (de obicei copleșite de o pro ducție lirică mediocră!). Astfel, în Viața Românească (nr. 10) putem citi un extins poem intitulat De natura rerum, semnat de Dinu Flămând: „uluitor imn/ de iubire egal distribuită (amor omnibus idem)/ deși cu o providență ambiguă permanent prezentă/ deasupra noastră semn că până și el Vergiliu nu era chiar blindat stoic și netemător/ de zeii acelor vremuri dar cu mierea/ văzduhului știa să se-mbete…“. Din același număr al revistei, ne-a plăcut și grupajul de poeme pe care ni-l propune Ion Cocora: „Inima a obosit/ apropie-ți urechea/ de pieptul meu/ să-i auzi bătăile// sună dogit/ de parcă ar fi/ o cutie de tinichea/ atinsă de degetele/ tale Doamne/ în care s-a terminat porția de viață// sună a butoi gol/ cum se întâmplă când/ vinul cel plin de sine se evaporă…“ (Inima). În „Ramuri“ (nr. 8), ne-au atras atenția cele două elegii publicate de Nicolae Prelipceanu. Iată un fragment din Călătoria continuă: „rătăcea pe străzi fără să bage de seamă/ pe unde trecea/ pentru că el trecea demult/ dar nu trecuse încă de tot// rătăcea printre case fără să observe/ că ele erau de o parte și de alta a trecerii lui/ pentru că el trecea mereu pe aceeași stradă/ în sus și în jos// dar nu se întorcea niciodată// astfel se lumina de ziuă în ziua aceea/ca și altădată/dar el nu fusese altădată/el era doar acum…“. În fine, tot în „Ramuri“, dar în numărul 9, apare, ca avanpremieră editorială (din volumul Toba de piatră), un ciclu de poeme aparținând lui Ioan T. Morar: „Tu ai fost/ Ceea ce nu am vrut/ Să se știe/ Dorința secretă/ A trupului meu/ Rostogolirea într-un câmp verde/ Atunci când soarele/ Nu avea alte raze// Tu ai fost / ceea ce nu am vrut/ Să fie/ Ceea ce nu am știut/ Despre lumină/ Un răspuns alungat/ De toate întrebările// Îndoielile/ Se vor întoarce/ Într-un câmp verde:/ Nu avem răspuns…“ (Rostogolirea). Care ar fi concluzia citind versurile acestor poeți? Poezia noastră, slavă Domnului!, e în bună formă, bine ar fi să aibă și cititori pe măsură. (G.C.)
Colocviul Romanului Românesc – câteva impresii fugitive ale unui participant
Așa cum revista noastră deja a semnalat în numărul precedent, de curând s-au desfășurat trei evenimente culturale organizate de Uniunea Scriitorilor: Festivalul Limba Română, la Brașov, proiect coordonat de Adrian Lesenciuc, Colocviul Romanului Românesc, ajuns la a XVII-a ediție, la Alba Iulia (responsabil, colegul nostru Cornel Nistea) și întâlnirea conducerii USR cu elevi, profesori și scriitori bistrițeni, la Beclean (manifestare care i-a avut gazde pe Olimpiu Nușfelean și Menuț Maximinian). Toate aceste trei reuniuni literare au fost foarte reușite, având darul să-i redea încrederea în șansele literaturii de astăzi chiar și unui sceptic, așa cum este autorul acestei însemnări.
Aș vrea să notez aici doar o impresie fugitivă de participant la colocviul dedicat romanului. Au fost exprimate puncte de vedere pe cât de diverse, pe atât de interesante și de provocatoare, care deschid orizontul și stimulează dezbaterea. Chiar în acest număr al revistei noastre publicăm un amplu dosar cu opiniile invitaților la colocviu și cititorii vor putea să se convingă dacă aceste aprecieri sunt sau nu justificate.
Dintre ideile aduse în discuție rețin și consemnez aici două. Astfel, pe lângă binomul romanele sfârșiturilor – sfârșiturile romanelor, prezent în mai multe intervenții, Mircea Mihăieș a mai adăugat o nuanță prețioasă: romanul-scris-de-un-autor-aflat-înaintea-sfârșitului și a definit câteva dintre trăsăturile unei astfel de scrieri, exemplificând cu Hoțomanii de William Faulkner. A doua sintagmă pe care țin s-o menționez este pierderea de lume, pe care a propus-o în cuvântul său Adrian Tudurachi. Eseistul a mărturisit că expresia îi aparține unui profesor german, cu referire la pragul 1989, când noi, românii, am trăit o pierdere de lume. Ei bine, îmi zic, dacă e adevărat că în anul 1989 am pierdut o lume (cum și mai ales necum, regimul comunist românesc a fost și el, totuși, o lume!), atunci, după acea dată, ce s-a întâmplat cu noi? Am încercat să regăsim lumea anterior pierdută, îmi răspund. Și, în fine, s-ar putea spune că existența umană, a diferitelor sisteme comunitare, poate fi imaginată tocmai ca un lanț, un șir, o succesiune de pierderi de lume. (G.C.)
Literatura în școli și traducerile de beletristică
O chestiune care revine mereu în discuție este cea legată de reprezentarea literaturii române în manualele școlare și în bibliotecile publice și, de asemenea, felul cum se prezintă literatura noastră în străinătate, prin traduceri. Cele mai multe voci remarcă modul lipsit de criterii, extrem de confuz în care se face această promovare. Din păcate, e decisiv în traducerea diferitelor cărți de literatură ceea ce am numi, eufemistic, factorul subiectiv, care poate lua diferite forme: relațiile personale, un anume troc cu oferirea de avantaje reciproce, diverse interese fără legătură cu valoarea literară a unei scrieri, a unui autor. Or, această vitrină a literaturii române alcătuită fără discernământ critic pricinuiește, desigur, mult rău, în primul rând înseși literaturii noastre și apoi publicului larg, care va fi pus în fața unor cărți fără miză și neatractive. Dacă elevilor, publicului de la noi și celui (și așa destul de rezervat) din străinătate le sunt propuse scrieri insignifiante drept apariții literare exponențiale, atunci nu e de mirare că lumea nu se va arăta încântată de această literatură și se va ține la distanță.
Această situație a literaturii noastre cu o reprezentare la voia întâmplării în domenii vitale, cum sunt școala, traducerile, poate fi asemănată cu un mare oraș în care puhoiul de mașini ar fi lăsat să se deplaseze fără semafoare, fără semne de circulație, fără reguli. Evident, s-ar crea blocaje, accidente, haos și toată circulația ar fi dată peste cap.
Reguli, repere solide, norme de evaluare și de promovare trebuie să existe și în domeniul literar. Se cuvine să fie stabilite numele și operele principale, cele care constituie nucleul de neocolit, al literaturii noastre de ieri și de azi. Un prieten îmi scria – intrigat de apariția în manuale, pe bază de prietenii/ tovărășii vinovate, a unui autor începător și modest – că, în țara vecină, Ungaria, e „aproape legiferat“ ca anumiți scriitori maghiari de valoare, în număr de circa o sută, să nu lipsească din manuale, să fie ofertați spre traducere, să fie cunoscuți de toată lumea. Necesară, benefică decizie. Nu ne-ar strica să învățăm și noi lecția aceasta. Așa se făurește durabil o literatură și prin ea o identitate națională. (Cronicar)
Cărți noi
La Editura orădeană Ratio et Revelatio, Ovidiu Pecican publică o nouă carte, Clujul în legende, despre care Raluca Lazarovici Vereș, coordonatoarea colecției R & R, afirmă: „O surprinzătoare salbă de narațiuni istorice care îmbogățește un strălucit tezaur.“ Iată și câteva precizări ale autorului privind proiectul său editorial: „Aceste legende sunt de origine cultă și nu preiau din folclorul transmis de-a lungul generațiilor decât, ici și colo, elemente mai mult sau mai puțin importante pentru ansamblul lor. (…) Majoritatea textelor reprezintă dezvoltări libere ale unor teme, idei sau date istorice, fiind adevărate ca literatură, nu și din punct de vedere documentar. Personajul principal al fiecăruia și al tuturor este Clujul, în devenirea lui.“ l La Editura Humanitas apare volumul Insule în soare. De la Mediterana la Atlantic de Cristina Chevereșan. Este o carte de călătorii care se deschide cu o dedicație a autoarei, „Mamei, de la care am moștenit bucuria de a călători“ și cu un argument din care am reținut un pasaj: „Îmi asum însă curiozitatea și deschiderea celui pentru care călătoria reprezintă o modalitate cvasimiraculoasă de transpunere a sinelui într-un alt context, cu noi circumstanțe ale locuirii ce se cer descifrate, studiate, testate prin imersiune directă, amănunțită și, pe cât posibil, tihnită.“ Cartea este recomandată cu căldură de Mircea Cărtărescu: „O lectură care te îmbogățește, te delectează și te instruiește ca puține altele de acest fel.“ l Sub egida Editurii Junimea, în colecția Atrium, Ioana Diaconescu își adună versurile scrise între anii 2020-2023. Titlul frumos al culegerii este Serafim la vedere. Iată un fragment dintr-un poem: „Foarte subțire și foarte înalt/ Cu mâinile la spate/ Plana într-o umbră de nor/ rătăcit în irealitate// Privea lucrurile simple care/ Și mai mult se simplificau/ Până la esență/ Aveam să învăț de la ziua aceea/ Că nimic nu mai este pierdut/ (…) Foarte subțire și foarte înalt/ Pornise să se rotească/ În trup unde prin hainele străvezii/ Două aripi începuseră să crească…“ l La Editura Corint Fiction, Adrian Lesenciuc publică un roman remarcabil: Limba lui Hristos. Reproducem un pasaj din prezentarea pe care editura i-o face acestei scrieri epice: „Romanul Limba lui Hristos e povestea revelării întâmplătoare a faptelor din primul deceniu creștin, în contextul unor întâmplări petrecute între 1975 și 2013, într-un Orient la fel de incert ca acela din Antichitate și la fel de volatil ca parfumurile Arabiei. O ultimă cruciadă interioară este dusă pe teritoriul fluid al Orientului. Există un loc unde încă se mai vorbește limba lui Hristos.“ (Romanul este analizat chiar în acest număr din „Rl“, la rubrica de cronică literară.) Lectură plăcută! (Cronicar)