Că lectura este importantă, s-a stabilit deja – este un truism. Vârtejul vieții din zilele noastre, alături de evoluția amețitoare a tehnologiei și de volumul imens de cărți de pe piață au dus la dorința de a citi altfel și mai repede (atât literatură beletristică, cât și de specialitate), pentru a face față. Așa au apărut noțiunile de speed reading și calculele complicate menite să ajute la optimizarea lecturii. Multe site-uri, bloguri sau postări mai mult sau mai puțin științifice oferă sfaturi și metode prin care se poate citi mai repede, uitând de multe ori esențialul – nu doar cât citești contează, ci și ce înțelegi din ceea ce citești. Cititul în viteză riscă să însemne doar datul paginilor și parcurgerea cuvintelor, fără a ne mai chinui să pătrundem și sensurile. Un fel de fast-forward aplicat cărților (care se întâmplă, de altfel, la propriu, cu audiobook-urile). Viteza duce la pierderea acurateței – dacă citim 700 de cuvinte pe minut în loc de 250, este puțin probabil că vom înțelege textul la fel (Shane Parrish, 2017). Cititul trebuie să solicite creierul, să îl forțeze să facă asocieri și să rețină, să învețe. Cititul rapid și superficial îți dă senzația că știi multe lucruri când de fapt este doar o poleială de erudiție. Reading speed este o noțiune folosită ca indicator al fluenței, dar nu este și un indicator al înțelegerii unui text. Multe studii arată că cititul unui text literar nu este similar – în ceea ce privește funcționarea creierului nostru – cu cititul unor propoziții simple sau cuvinte separate. Și asta pentru că un text trebuie înțeles – pare banal și evident acest lucru, dar este cea mai mare problemă a prezentului – înțelegerea unui text citit. Un studiu care a comparat copii și adulți care au citit sau au ascultat un text și apoi au răspuns la întrebări legate de ceea ce tocmai citiseră (sau ascultaseră) a arătat că viteza scade înțelegerea textului; dar a arătat și că problema este extrem de complexă și greu de cuantificat din cauza nenumăratelor variabile – dificultatea textului, nivelul de educație, cititul „în gând“ sau cu voce tare și multe altele (S. Wallot et al., Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 2014).
În ceea ce privește strict literatura (romanul, nuvela, teatrul), situația este într-o dinamică permanentă. Parafrazându-l pe Schopenhauer – ca să citești cărți bune trebuie să nu citești cărți proaste. Oamenii trăiesc azi mai mult, dar și numărul cărților disponibile este infinit mai mare prin comparație cu secolul filosofului german. Teoria că un cititor poate să discearnă singur o carte bună de una proastă este îmbrățișată de tot mai multă lume, dar este și foarte relativă. Canoanele literare care stabilesc „lista“ de cărți mari sunt mult mai fluide, schimbătoare și mult mai subiective, pentru că fiecare om pare că își creează propriul său sistem de valori. Având în vedere nenumăratele conflicte de toate felurile, valoarea este influențată din ce în ce mai mult de politic. Și extremiștii fasciști și canoanele religioase au ars cărți de-a lungul secolelor, dar azi avem, pe lângă conflicte, și mult mai mult material de dezbătut și de analizat. Criticii literari și-au pierdut faima culturală și sunt mai puțin luați în seamă, ca voci semnificative. Presa care avea secțiuni de cultură (literatură, teatru, film) și recomandări de lectură este din ce în ce mai puțină. Și nu o spun eu, ci o constată analiștii din „The Economist“, bazându-se pe statistici și analiză detaliată. Este obligatoriu, azi, să ai pe raft cărți scrise de autori care nu sunt albi sau de femei asuprite, cărți care să nu conțină atacuri la adresa evreilor, negrilor, homosexualilor sau a celor cu dizabilități. Pe de altă parte, aparent paradoxal, recomandările de lectură au devenit extrem de populare în alte medii. BookTok este un segment al TikTok-ului care analizează cărți pe baza părerilor cititorilor. Și asta pentru că nevoia de clasificare încă există, indiferent cine o face, iar pe social media avem influencerii, foarte activi și mai mult sau mai puțin cunoscători în aproape orice domeniu, care au înlocuit critica literară și recomandările academice. Mii de cititori votează și clasifică ceea ce au citit pe site-uri, precum Goodreads, iar aplicația Rebind analizează și descifrează cărțile clasice cu ajutorul AI. Aceasta din urmă oferă comentarii și interpretări personale, generate de AI și sistematizate pe baza celor existente deja în literatură, a romanelor celebre alese de cititor. Concret, fiecare carte are alocată o personalitate cu care poți povesti virtual în timp ce citești – de exemplu, Margaret Atwood îl discută pe Charles Dickens (A Tale of Two Cities). Este un club de lectură în care stai în fotoliu și povestești cu personalități despre cărți celebre (sub formă de e-book, firește). Poți, în același timp, să scrii un comentariu literar, o interpretare proprie a cărții respective, ce va intra în baza lor de date. Și mai poți să vezi imagini și filmulețe în timp real realizate tot de AI – un fel de ilustrații în mișcare incluse în paginile cărții. Tot în „The Economist“ a apărut o abordare mai științifică a problemei și anume clasificarea cărților pe baza numărului de apariții în mai multe liste de recomandări de pe diferite site-uri specializate. Thegreatestbooks.org este un website creat de un IT-ist din Texas; el a folosit sute de liste pe care le-a suprapus și le-a analizat pentru a ajunge la un număr de 500 de cărți numite de el, amuzant, GBOATs – pornind de la expresia GOAT, folosită în sport – „greatest (books) of all time“.
Și mai simpatic este faptul că a calculat pe baza unor date din populație timpul necesar citirii celor mai bune 500 de cărți ale lumii. Jumătate dintre americani declară că citesc o carte pe lună ceea ce ar însemna 11 cărți pe an în medie, adică 45 de ani pentru a termina cele 500 de cărți propuse. În căutarea timpului pierdut, de exemplu, se citește în 3 zile, 3 ore și 47 de minute, nici mai mult, nici mai puțin. Război și pace – o zi, 7 ore și 28 de minute, Străinul în mai puțin de două ore, iar Biblia într-o zi, 17 ore și 27 de minute. Howlongtoread.com face recomandări cu timpul necesar fiecărei cărți, timp calculat pe baza audiobook-urilor existente și a vitezei medii de citire a unui om obișnuit. Sigur, aceste recomandări par mai degrabă hilare, căci fiecare om are un ritm anume de citit, înțeles, recitit. Pare că lumea are azi nevoie de asigurări, recomandări și planuri pentru absolut orice, deci nu puteau lipsi aplicațiile legate de ce și cum să citim. În lista prezentată de „The Economist“, Finnegans Wake se poate citi în 12 ore, dar un club de lectură a declarat că l-a citit în 28 de ani. Prima carte din acest top 500 este Un veac de singurătate, 7 ore și 40 de minute. Marele Gatsby este al doilea clasat – 2 ore și 51 de minute. Al treilea roman, Ulysses, cere un efort de 15 ore. Ar fi interesant un viitor în care o carte să fie comandată după timpul alocat citirii sale sau să apară pe copertă această mențiune, ca la un spectacol de teatru – 2 ore și 45 de minute cu o pauză de 15 minute (cum au multe articole de presă, deja).
O listă a listelor cu cele mai bune cărți din toate timpurile reflectă, teoretic, un consens cultural (cu toate că Hamlet prinde abia locul 83). Dar apar o grămadă de bias-uri legate de însuși modul de selecție a listelor, de faptul că majoritatea sunt cărți în engleză (68%) din secolul 20. Însă este utilă ca exercițiu, ca mod de testare a gustului publicului cu adevărat larg, și poate chiar ca mijloc de verificare a numărului personal de cărți citite din Listă. Între primul loc, un sud-american, și locul 50, roman istoric despre Nigeria, Things Fall Apart, apar doar scrieri vestice (europene și americane). Autorul articolului din „The Economist“ remarcă faptul că, ironic, Schopenhauer nu intră în top 500, iar Harry Potter este mai sus în clasament decât Republica lui Platon. Nu intru acum în detalii asupra felului în care au fost alese listele. În secolul 19, sir John Lubbock (considerat părintele clasificărilor de tipul „cea mai…“) alcătuia o listă de cele mai bune 100 de cărți. Numele lui este pomenit și azi în universități anglo-saxone care au păstrat parțial canoanele literare clasice.
revenind la Rebind – este o tentativă de a aduce la viață textele canonice cu ajutorul inteligenței artificiale și al unor celebrități. Inițiatorii proiectului sunt profesori de filosofie. Unul dintre ei a fost angajat de un magnat din SUA să îi explice Ființă și timp a lui Heidegger. Așa a apărut ideea unei publicații în care voci de renume din diferite domenii să fie alăturate unor cărți celebre pe care să le explice celor interesați prin tehnici similare ChatGPT. Creatorii proiectului au încercat să acopere orice posibilă întrebare ar putea adresa un student/un cititor experților implicați, au înregistrat interviurile și le-au dat pe mâna AI. De exemplu, pentru Oamenii din Dublin au zburat în Irlanda și au discutat cu romancierul John Banville care le-a furnizat material video și audio despre carte. Vocile sunt manipulate de soft și clonate, fapt ce a ridicat unele sprâncene. Dar cei implicați susțin că este un proiect literar al viitorului, un alt mod de a citi – nu pe un fotoliu, cu cartea în mână, pagină cu pagină, la lumina veiozei. Unii au recunoscut că nu înțeleg prea bine ce este inteligența artificială și cum funcționează softul, dar, în același timp, dacă este atrasă mai multă lume către textele clasice, de ce nu? Sunt vizate 100 de mari cărți ale lumii, apărute înainte de 1928 – din motive de copywright – prin care speră să atragă oamenii și să-i desprindă de mirajul Netflix (Steven Kurutz, The New York Times, 2024). Sigur, putem să vorbim aici de un alt miraj, al cititului cu „legendă“ și cu imagini bogate, ilustrative – deci tot un mini-serial adaptat. Pagina albă cu litere negre savurată în liniște și în singurătate pare, mai nou, o experiență terifiantă. Ideea în sine nu este complet nouă – există, de exemplu, myreader.ai, unde poți încărca texte pe care nu le înțelegi, chiar și cărți întregi, iar aplicația ți le rezumă, explică, sumarizează. Utilizatorii sunt fericiți (reiese din comentarii) că au obținut rezumate ale unor cărți pe care nu reușeau altfel să le termine, pentru că nu le înțelegeau. Ceva similar cu comentariile pe care le învață pe de rost elevii pentru limba și literatura română, cărțile obligatorii fiind o corvoadă. Dar la un nou nivel, amețitor.
Lubbock are o abordare „modernă“ (pentru vremurile sale) a lecturii și a cărților must read. Unele site-uri au preluat lista sa și oferă link-uri gratuite către respectivele cărți care pot fi citite, astfel, integral. În lista sa este evidentă influența epocii victoriene și a statutului celui care a întocmit-o – cărți de filosofie, cărți religioase, iar Molière era recomandat să fie citit în limba engleză. Puține romane și multă filosofie; a omis cărțile de istorie și pe cele de știință, fiind prea volatile, cu schimbări rapide în acea epocă a marilor invenții.
Schimbările amețitoare pe care le trăim azi vor schimba cu siguranță modul de abordare a lecturii, fie că ne place ori nu. Cert este că cititul rămâne, deocamdată, unul dintre mijloacele importante prin care câștigăm noi cunoștințe, acumulăm informații și date noi. Evident că tehnicile de eficientizare a lecturii au un rol major, indiscutabil în viața studenților. Dar aceea este o cu totul altă discuție. l