Colecția de articole, notații, reflecții pe care ne-o prezintă Cristian Tudor Popescu în volumul Râsul dracului. Interceptări. Informații desecretizate. autodenunțuri (Polirom, Iași, 2024) nu ține doar de activitatea jurnalistică. Pe undeva avem și proză SF și cronică de film, uneori cronică de vizionare a unui film, cum este cazul cu filmul Barbie, menită să ofere o analiză a evoluției publicului într-o lume a imaginii fără imaginar. Materia primă a jurnalismului, știm cu toții, o constituie actualitatea, știrea este efemeridă care nu apucă ziua următoare, regimul „societății spectacolului“ cu inspirata sintagmă a lui Guy Debord este breaking news-ul, gradul zero al actualității, care se sparge precum baloanele de săpun lovindu-se de altele asemenea cu anunțul standard „urmează imagini care vă pot afecta emoțional“. Nu știu un alt jurnalist, atenție, nu unul cultural!, căruia să îi treacă prin minte să își publice articolele din ziar sau de pe blog. Dar Cristian Tudor Popescu nu este un jurnalist oarecare, de serie, iar jurnalismul său, indiferent de subiect, este unul cultural. Înzestrat cu un puternic spirit polemic, scriitor de SF apreciat de cunoscători, autorul unei interesante teze de doctorat despre relația dintre film și propagandă în cinematografia comunistă, Filmul surd în România mută, critic ocazional de film, dar cu un bun gust remarcabil, CTP-ul (cum îi apare acronimul articulat în numeroase contexte) se impune ca o figură aparte în lumea culturală. De altfel, ceea ce se întâmplă mai rar în presa românească, Cristian Tudor Popescu și-a impus un stil inconfundabil din care fac parte nu doar scriitura acidă, percutantă, cu incizii precise și formulări memorabile, extrem de plastice acompaniate de logica unor demonstrații conduse matematic spre rezultat, ci și un mod de a (se) enunța, o gesticulație, mimică, discurs care are propria sa forță expresivă. Un autoportret neajustat o relevă cu o autoironie devorantă: „Ca fața mea cap de mort, ascuțită să te tai în ea, aflată deasupra unui scheletron numai piele și os, o înfățișare de amarnic dușman al veseliei omenești?“
toate articolele au din titlu brevitatea și densitatea unui mesaj telegrafic. Ele recreează virtual atmosfera de Război Rece, a unui ionescian „război cu toată lumea“ purtat în intermundii. Codificarea din titlu, prin esența ei reducționistă, adoptă ceva din formularistica tipizatului, dar și a unei birocrații a dosarului secret, față de care con ținutul devine substanța de contrast a unei gândiri profund antitotalitare, anti autoritariste, antiideologizante (incluzând feminismele, wokeismele, antisemitismul, xenofobia etc., pe scurt radicalismele bravii lumi vechi și noi). Am admirat întotdeauna capacitatea scriitorului de a inventa un limbaj în marginea vocabularului cunoscut apelând la deformări ingenioase și sugestive. Mutatis mutandis, am mai observat asta la Horia-Roman Patapievici în primele sale volume, în special Cerul văzut prin lentilă, unde juca minunat un vocabular neologic etalând rarități (a devergonda, faraminos etc.), reactualizând un strat înalt al limbii, dar și autohtonizând vocabular englez (e.g. obvios). Pe un alt palier, Cristian Tudor Popescu procedează la fel, introducând în circulație cuvinte precum „românos“, „mârșăvorie“, „vorbeți“, „gâtoflexiune“, „postmoderneală“, „ministreață“ etc., într-o arie de ecou pamfletar, dar altoită pe un trunchi al eseului, cu o judecată care depășește precipitatul febricitat al prezentului pentru bătaia mai lungă a unei judecăți de ansamblu. Astfel, jurnalismul său este înalt literar fără a fi estetizant, nici cool, poartă o marcă stilistică proprie recognoscibilă asemeni unui scriitor autentic. Există două asumări importante, una care ține de rolul de jurnalist, al confruntării pestilenței morale a societății românești contemporane: „Treaba mea este să stau cu capul băgat zi de zi, deo viață, în dejecțiile României. Şi să scriu despre ele.“ (Nume de cod: Spital. Spaţial). Cealaltă este raționalitatea („Pentru că sunt rațional, ba chiar rațional până la demență (…).“), iar aceasta nu este o simplă afirmație, ci un accent important, aș putea spune un „credo“ al autorului care în numeroase situații își desfășoară demersul analitic ca pe o „demonstrație“ matematică cu argumente lingvistice.
Ce cuprinde acest volum? Trec prin fața ochilor noștri, și nu oricum, oameni politici dar și oameni obișnuiți, situații de viață, anecdote, filme, amintiri etc., dar nu ca într-un cineverité, ci într-o dramatizare prin reflecție care configurează adesea un tablou social și, totodată, unul mentalitar. Totul poate să rămână la concentratul unui short story remarcabil. Sunt câteva minunate bucăți de proză scurtă à la Bohumil Hrabal sau Danilo Kiš care rezultă din felul de a povesti o situație de viață, o întâmplare injectându-le cu forță dramatică, precum Autodenunț 15. Proza aceasta stă sub semnul fragmentarului, dar și a autenticității, din care își extrage expresivitatea. De altfel, sunt evocate prietenii literare precum cea cu Cristian Popescu sau Ion (Nino) Stratan sau Train T. Coșovei, cu un poem inedit compus la două mâini cu primul și poeme ale lui Nino și Coșovei (unul dedicat lui CTP) pentru ceilalți doi. Dincolo de puterea evocatoare a acestor texte, există un orizont estetic discret care alimentează faptul de viață, cultura solidă a scriitorului nu este scoasă pe scenă, ci trăiește în scenele de viață. Este clar că autorul poate nemuri un politician sau o persoană publică – este drept, nu cum și-ar dori aceștia –, că dincolo de judecata implacabilă, cu o tăietură severă, în spate crește personajul. Jurnalistica lui Cristian Tudor Popescu este indirect literară, depășind cadrul ocazionalului prin, spre exemplu, analiza unui cadru mentalitar pe care-l evocă un gest, o situație, o zicere (mă las tentat de jocul autorului!), configurarea unui profil de psihologie colectivă, precum în Nume de cod: Animal. Democraţie („În Dictatură, ca să rezişti, cel mai bine e să nu exişti.“) sau Informații desecretizate. Nume de cod : Sentință („E un talent des întâlnit la români: îşi relatează înfrângerile ca pe nişte victorii, laşitatea ca înţelepciune, fuga de răspundere – ca tărie de caracter. Şi ajung să creadă sincer în propriile minciuni morale.“). De fapt, o bună parte din articole se cuvine a fi citite ca niște microeseuri, ele fixează profile indelebile, reflecții care se așează în marginea unei problematici actuale pentru că durabile, cu o istorie în spate.
Criticul de film își relevă sensibilitatea în câteva articole pe care le-am citit de la apariție: Nume de cod: Om. Atom. Daimon Oppenheimer, și unde, precum în Autodenunț AD16 realizează și o analiză a culturii imaginii cinematografice, a nivelului de sensibilitate a publicului tânăr. Avem perspectiva unui sceptic, un sceptic care-și controlează umorile, ironic fără umor, care refuză subspecia facilului și a divertismentului, distanțându-se perma nent pentru a se apropia.
microeseurile de spre război, de spre neora dica lismele ideolo gice, despre noua cul tură me dia, despre de mocrație și esența libertății (cu Gheor ghe Ursu, spre exemplu) în raport cu dictatura și promotorii ei de aici și de pretutindeni (G. Simion, Șoșoacă etc.), despre Rusia de ieri și de azi, despre propagandă cu Adrian Păunescu, Putin, Trump și alții, despre IA, despre cultura de masă cu reprezentanții ei din showbizz precum Gheboasă (Gheboss), despre lumea de ieri și cea de azi etc. se articulează la capătul a aproape 400 de pagini într-un tablou coerent, intens, inteligent, memo rabil.
Pentru mine există o singură notă distonantă în acest volum, legată de atitudinea nu anticlericală, ci radicalist atee a jurnalistului acolo unde ea este transferată unei lecturi „logice“, reducționist-simpliste și nu nuanțate a textului neotestamentar. De la bun început, Cristian Tudor Popescu refuză deliberat polisemantismul constitutiv al textului evanghelic, deși chiar fragmentul ales cu tema nunții fiului de împărat prezintă poves tea ca fiind o parabolă: „Şi răspunzând Iisus le-a vorbit iarăşi în parabole“. Las la o parte că recomandarea marilor teologi, erudiți, filologi este de a citi litera evanghelică în contextul Evangheliei, adică în spiritul ei. Dar sărind peste acest detaliu, evident lectura literală a textului conduce nu doar la sărăcirea, ci și la mistificarea lui. Să repetăm operațiunea lecturii „logice“ nu cu parabolele lui Isus, ci cu un roman ultracunoscut, Doamna Bovary. Ar putea rezulta că romanul lui Flaubert este despre o femeie frivolă din mica burghezie rurală care neavând prea multe de făcut, – e casnică, se plictisește –, și după lectura unor romane siropoase pe care le creditează ca veridice, neavând prea multă minte, își înșală soțul, om bun și muncitor, la casa lui, îi cheltuie agoniseala cu un aristocrat fustangiu și cu un visător lipsit de un scop precis în viață, igno rând îndatoririle de mamă și soție. La sfârșit, după ce își ruinează soțul blând și înțelegător, se sinucide prostește luând o doză conside rabilă de arsenic. Al doilea răspuns pe care l-aș da unei astfel de lecturi simpliste și în dezacord cu rafinamentul hermeneutic al autorului, vine cu ajutorul unei cărți a unui intelectual pe care Cristian Tudor Popescu îl prețuiește foarte mult, și pe bună dreptate, Andrei Pleșu. Cartea se numește Parabolele lui Iisus.