Urmare a acțiunii sale de-o ambivalență suverană, pe care o proiectează asupra omului de când e lumea lume, de apărător și, totodată, de dușman al său, timpul fascinează continuu, prin nebănuitele sale taine, oameni de știință, filosofi și scriitori, deopotrivă. Astfel, fluxul său neîntrerupt și ireversibil a fost pus sub lupa gândirii științifice și filosofice, generând interpretări, teorii și sisteme, uneori peste puterea de înțelegere a omului obișnuit. A fost, așadar, nevoie de o privire mai omenoasă, cum e aceea a creațiilor literare, în acord cu deschiderea și sensibilitatea vremurilor în care au fost zămislite, pentru a-i îmblânzi forța răvășitoare.
Dacă Heraclit închipuia timpul într-o curgere continuă, din trecut spre viitor, pentru Sfântul Augustin timpul există numai acolo unde omul, făptură și chip al lui Dumnezeu, îi înregistrează trecerea.
O trecere pe care Eminescu a prins-o în esența sa semnificativă în versurile atât de cunoscute – „Vreme trece, vreme vine/ toate-s vechi și nouă toate …“ –, fascinante prin simplitatea lor profundă, și urcate, spre o vie aducere aminte, în panoplia sufletului românesc.
Subiect și personaj al multor opere literare, în romane ca și în versuri, timpul este fărâmițat din dimensiunea sa universală, în durate cu scurgere succesivă, pe măsura vieții oamenilor și al răgazului ce li se îngăduie până la definitiva plecare.
De-a timpul, volumul de versuri a Hannei Bota, este cea mai recentă „punere în temă“ a acestui subiect, cu un titlu, iată, expus direct, fără ocolișuri acomodante sau mimări grațioase.
Cartea ne invită la o plimbare prin ani și vârste, cu întâmplările care îi dau consistență, o veritabilă „petrecere de sine“, cum ar spune Gabriel Chifu, de la copilăria „rotită cu cercul și pe urmele pașilor desculți“ până la vârsta în care „nu mai e timp de prea mult timp“. Și, ca în orice plimbare de-a lungul unei vieți, și timpurile pot fi mai bune sau mai rele, mai vesele sau mai triste, iar despre aceste „nuanțe“ ne vorbește Hanna Bota în cartea sa.
Desigur, nu puteau lipsi amintirile din timpurile copilăriei, când copila Hanna „lansa bărcuțe de hârtie pe pârâiașul de dincolo de drum“, mesaje către lumea largă, care începea de la fereastra și din pragul casei, întinzându-se până dincolo de nori și de orizontul alunecat peste pământ și ape.
Este remarcabil cum Hanna Bota, prin această carte, contrazice augustele teorii ale fizicienilor, pentru că, în versurile sale, timpul, supus de puterea imaginației, devine reversibil, curgerea sa înapoi, asemenea fluviului care se întoarce la izvoare, fiind cât se poate de firească, precum în aceste versuri: „azi/ trec prin gaura cercului/ înapoi/ făcând naveta între atunci și acum/ anulez timp, spațiu și legi// roata eternei reîntoarceri/ funcționează și invers…“ Iată cum poți să fii și copil, și om matur în același timp, unind „timpul și clipa“.
În joaca ei copilărească, poeta ar vrea să oprească „revărsarea“ timpului, întorcând „cupa“ ce-l conține (și prin care el curge neîncetat), pentru a „încremeni“ totul („frunzele la jumătatea căderii“, „literele la jumătata scrierii“, „mașinile din goana lor“, chiar oamenii, care ar deveni „statui de carne“), știind că toate aceste „minuni“ nu țin de fizică, ci de cuvânt, deci de nelimitata imaginație a poeziei.
În „șotron planetar“, avem, sub aceeași înfățișare, și copilul, și omul matur, care, după ce sare de pe o planetă pe alta, se întreabă dacă, ajunsă pe „ultimul pământ“, mai poate să se reîntoarcă de unde a plecat, desigur, pentru a-și mai retrăi din nou viața, vis al oricărui muritor.
Este aceasta o revanșă pe care și-o ia poezia, prin cartea Hannei Bota, față de „tributul“ pe care îl plătesc oamenii trecerii prin această lume: „Timpul își cere tributul/ adaugă riduri pe chip/ oasele se înmoaie/ mâinile își schimbă conturul/ chiar așa/ degetele tale frumoase –/ lungi și subțiri – se îngroașă/ se înconvoaie/ și trupul întreg spre pământ/ se apleacă…“
Desigur, nu puteau lipsi din această rememorare a copilăriei amintirile părinților, iar dacă mama este lăsată la treburile ei gospodărești, de femeie, tata, căruia îi trimite și o scrisoare, este invitat la o plimbare cu trenul, de fapt, cu timpul și prin timp, „gonind a frig și pustiu/ cu șuier de flori și țărână“ un drum, așadar, fără întoarcere.
Când se reîntoarce în vremurile de astăzi, poeta nu rămâne indiferentă la marile drame ale prezentului (pe care le numește „timpuri bolnave“): cumplitul război din Ucraina – în tulburătorul poem Plânsul lui Iura –, „condiția feminină“, „sărăcia“ și „comorile de necuprins“, batjocorirea „miturilor“.
De-a timpul este o carte care ne reamintește că, măcar din când în când, e bine să ne și copilărim, adică să aducem în viața noastră de „oameni mari“ acea prospețime a spiritului, care știe să prețuiască și clipa, dar și durata, că vârsta nu este decât o convenție, pe care o acceptăm dintr-o comoditate perfid înrădăcinată.