Cea mai recentă carte a lui Gabriel Liiceanu, Scrisoare către Dorothea. Breviar de idei îndrăgostite, conține două părți: „Cearta mea cu filosofia“, publicată pentru prima oară în urmă cu patruzeci de ani, și, inedită, partea a doua: „După 40 de ani: Împăcarea cu filosofia“. Pentru cei din generația mea, care au citit Cearta cu filosofia la mijlocul anilor ‘90, e o adevărată bucurie să o recitească împreună cu această continuare, Împăcarea…, o impresionantă „dare de seamă“ a unei vieți (ca să preiau un termen folosit de Constantin Noica, filosof căruia îi plăcea să reinterpreteze, să transfigureze și să înnobileze, prin sensuri neașteptate, terminologia comunistă: „dare de seamă“, „cincinal“, „primim marfă!“ etc.). Claritatea diamantină a expresiei, formulările memorabile, noutatea și originalitatea ideilor sunt, ca de fiecare dată, mărci inconfundabile ale semnăturii autorului.
Titlul cărții evocă o Scrisoare către Dorothea a lui Friedrich Schlegel (1798), în care acesta își exprimă credința că prin filosofie se depășește diferența dintre cele două sexe, creându-se astfel posibilitatea ca „reprezentantul fiecărui sex să se poată mișca liber «în întreaga cuprindere a umanității»“. Adresându-se femeii într-un proiect de educare filosofică, bărbatul joacă rolul de mediator între, pe de o parte, cultura și știința infinitului (accesibilă masculinului) și, de cealaltă parte, intuiția infinitului, specifică femininului. Prin însăși această adresabilitate prin care încearcă să-i treacă femeii sensul culturii, bărbatul primește din partea auditoriului său „sensul vieții“ și devine „din filosof – om“. De reținut că „superioară este acea modalitate a discursului filosofic care se adresează spiritului nu direct, ci prin intermediul sufletului“.
Or, chiar în paralel cu această turnură romantică a rosturilor filosofiei, căutarea înverșunată a spiritului pur și-a atins apogeul în cultul pentru sistemul filosofic practicat de idealiștii post-kantieni (Fichte, Scheling, Hegel), cult împărtășit până la un anumit punct chiar de Constantin Noica. În contradicție cu proclamarea sistemului filosofic drept expresie desăvârșită a filosofiei – și a filosofiei înseși drept știință absolută, deținătoare a certitudinilor incontestabile – se înfiripă, așadar, reacția romantică prin frații Schlegel, Novalis sau Tieck. În locul sistemului, romanticii vor înălța stindardul fragmentului pentru cucerirea învolburatelor mări și a ținuturilor necunoscute. Paradoxal, tocmai fragmentul este mai unitar decât sistemul, întrucât vizează acea unitate reală, necontrafăcută, netrunchiată, a contradicțiilor prezente în viața sau în natura însăși, în afectivitatea noastră (atât de ambivalentă!) și în procesele obișnuite de gândire (cu concluzii dureros de inconsistente!).
Să fie vorba aici despre o reinterpretare a disputei arhetipale dintre Parmenide și Heraclit? Căci filosofii sistematici nu reușesc, prin greoaia mișcare atribuită conceptului însuși, decât să facă și mai transparentă imuabilitatea Spiritului pe care-l descriu.
Filosofia capătă inteligibilitate și o „politețe discursivă“ din momentul în care acceptă că spiritul – departe de a fi deja dat în absolut, unic locuitor al unei lumi pe care singur o instituie – este profund mișcător, dinamic, căci este o „funcție a creierului“ omenesc: aceea de a dezbate problemele cele mai stringente pentru existența noastră. Pentru că, ne spune Gabriel Liiceanu, o bună problematizare filosofică te face să devii conștient că lumea în care te afli te privește, așteaptă de la tine un răspuns, că lucrurile suferă din pricina nepăsării cu care le tratezi, ca și cum – dependente de lumina minții – s-ar ofili în întunericul orbirii tale cogitative. Dar o asemenea conștientizare este profund afectivă și suscită o mișcare tectonică a ființei omenești (Jaspers o numea cutremurare) sub impulsul unei emoții fundamentale (etimologia cuvântului emoție trimite la mișcare, lat. ex – movere). Înseamnă să înțelegi că lumea în care ți-a fost dat să te naști a devenit, prin această întâmplare, lumea ta, și că în această calitate, ești responsabil, în sensul propriu al termenului, ești infinit dator cu un răspuns la întrebările tăcute pe care ți le adresează fiecare lucru, fiecare om, fiecare carte și fiecare întâmplare: ce sunt?, cine sunt?, ce sens am? A face filosofie înseamnă a te plasa în orizontul acestei emoții, deci al mișcării, al acțiunii și al re-acției, al dialogului, al… dezbinării, al certei! În locul certitudinii pe care o „desfășura“ sistemul în complicatele volute ale unei false dialectici, Gabriel Liiceanu descoperă cearta ca fiind sensul originar al dialogului real, al dezbaterii interioare și al desăvârșirii lăuntrice. Ce enormă diferență față de ideologia „dezvoltării personale“, care recomandă omului de azi să pornească de la asumarea unei armonii perfecte – cu sine, cu ceilalți, cu lumea; de la acceptare, mulțumire și recunoștință!
Iată deci primul motiv al certei cu filosofia a lui Gabriel Liiceanu care, în jurul vârstei de patruzeci de ani, dar cu prefigurări și la vârste mai tinere (chiar din epoca Jurnalului de la Păltiniș), începe să pună sub semnul întrebării cultul pentru sistem al maestrului său, Constantin Noica, la care, de altfel, remarcă o ambivalență, o „dezbinare“ în însăși opera sa, extrem de grăitoare și, până la urmă, încurajatoare pentru el. Căci nu doar cărțile de tinerețe ale lui Noica sunt scrise literar, eseistic, mizând pe afectivitatea cititorului, nu doar că Noica își ascunde sursele „existențialiste“ ale formării sale filosofice sub entuziasmul cu care-i propovăduiește pe marii raționaliști (Descartes sau Leibniz) într-o scriitură ea însăși de factură existențială, dar mai ales încercarea lui de a povesti Fenomenologia spiritului într-o carte „unică în lume“, Povestiri despre om, îi trădează vocația autentică pentru unificarea dintre suflet și spirit, cu atât mai mult, cu cât originea acestei cărți este încercarea de a le tălmăci doamnelor semnificațiile operei lui Hegel.
Un alt motiv de ceartă, de astă dată filosofică, nu cu filosofia, este țara în care autorul s-a trezit aruncat prin naștere, printr-una din manifestările finitudinii noastre (extraordinar analizate într-o carte de o răvășitoare frumusețe – Despre limită). Or, pentru un cărturar de vocație, existența în spațiul unei culturi mici este extrem de problematică. Cearta lui Gabriel Liiceanu cu țara lui ține de minoratul ei – cultural, moral, istoric. Din această ceartă a rezultat o admirabilă instalare în cultura universală, prin propriile exigențe, susținute și antrenate de Constantin Noica, a rezultat cartografierea detaliată a unei noi etici prin explorarea atât a înălțimilor, cât și a abisurilor ființei umane și, în sfârșit, o perspectivă lucidă, intransigentă, atât asupra terorii comuniste, cât și asupra tendințelor noastre de a relativiza și îndulci oribilul, cu scopul unei vinovate autojustificări a neînfruntării lui.
Un loc aparte îl are cearta cu transcendența – în înțelegerea ei religioasă, dar și metafizică. În cărți de o superbă inactualitate – pe care autorul o consideră mai relevantă decât orice actualitate jurnalistică – precum Ce gândește Dumnezeu? sau Iisus al meu –, Gabriel Liiceanu coboară cerul pe pământ și acel „dincolo“ spre care țintesc altarele lumii înlăuntrul minții umane. Există ceva mai mult decât noi înșine – dar acest mai mult nu trebuie căutat în sus și în afara lumii, ci chiar în adâncul nostru, în intimitatea ființei noastre, în însuși inconștientul – cultural? – al speciei noastre. O frumoasă metaforă este aceea a unui mega-creier la care fiecare în parte participăm prin gândurile și ideile noastre. Cultura reprezintă acest mega-creier a cărui memorie, odată activată prin educație, devine și a noastră, conectându-ne cu persoane care, fizic, sunt dispărute de sute și de mii de ani sau care, în prezent, locuiesc la distanțe sau depărtări inabordabile. De fapt, această memorie culturală a mega-creierului din interiorul căruia orice creier uman este destinat să facă parte ne pune în legătură cu infinitatea lumii așa cum este ea actualizată de multiplicitatea reală a perspectivelor asupra universului. Desigur, fiecare om pretinde că perspectiva lui este singulară (prin simplul fapt că este a lui), dar această singularitate este doar potențială câtă vreme este lipsită de educație serioasă, de reflecție temeinică și de expresie adecvată. Prin fiecare din noi, specia însăși (acest mega-creier) tinde să se perfecționeaze, să se desăvârșească, să acumuleaze noi trăiri, noi informații, noi perspective asupra lumii. Să nu ne lăsăm înșelați! Acest „mega-creier“, această „specie“ nu există independent de creierul unei persoane și de un anume individ. Individul este cel care îl actualizează integrându-l prin propria sa viziune și contribuind astfel la lărgirea lui prin crearea altor sinapse și a altor conexiuni. Poate că acesta este sensul cuplajului dintre individual și universal pe care-l profesa Constantin Noica și, pe urmele lui, o face și autorul acestei cărți.
Dacă, luându-l ca model pe Dimitrie Cantemir, am vrea să forjăm un termen filosofic pornind de la substantivul ceartă – acesta ar fi, probabil, ceartitudinea. Mă amuză sonoritatea lui, apropiată de a certitudinii, cu care cearta filosofică, ceartitudinea, se află, suntem întemeiați să credem după lectura cărții de față, într-o vădită opoziție. Filosofia nu pleacă și în cele din urmă nici nu ajunge la certitudini, la evidențe – evidente pentru fiecare om în parte – ci ea se ocupă cu iscarea unei certe, unei dezbinări – între lucruri și numele sau conceptul lor, între eu și sine, între mine și semeni. Dar nu o face de dragul certei, ci pentru a obține la capătul ei împăcarea, o împăcare întotdeauna provizorie, problematică, tensionată – precum un adevăr, precum o operă de artă, precum o carte frumoasă, așa cum este și cartea de față!