Societatea actuală, care propune, uneori fără putință de eludare, evaluarea după numărul de prezențe în baze de date și de citări, așadar după criterii cantitative, escamotând spiritul critic și valoarea informațiilor vehiculate, ne îndrumă către o construcție în aer, bazată pe curent electric, către o uzină a „proletarilor intelectuali“, pentru că despre „muncitori cu condeiul“ nu prea mai avem cum să vorbim. Iar noi, epigonii, cei care am mai prins materia „Caligrafie“ în școala primară și am fost stimulați de fișierul bibliotecii ordonat de persoane care foloseau stiloul, amintindu-ne de concursul pentru copiști din Triumful talentului de I. L. Caragiale, suntem încercați de sentimente patetice la auzul sintagmei „scrisul de mână“. Ironia umanist-vocațională la adresa dorinței de a introduce spiritul ingineresc în pedagogie are câțiva reprezentanți redutabili. I. Creangă era îngrijorat de primejdia transformării învățământului sufletesc într-o industrie a diplomelor, considerând unul dintre seminarele teologice frecventate de Nică drept „fabrica de popi de la Folticeni“1. E dificil să acceptăm mai ales acum, când performanța economică impune direcțiile socioprofesionale, că omul îndrumat necorespunzător nu trebuie socotit alături de rotițele nefuncționale, dispensabile. Deși se cultivă și se cizelează așa încât potențialul să iasă la suprafață, talentul artistic rămâne o înzestrare nativă, după cum s-a pronunțat, într-un text de utilitate publică un alt junimist, I. L. Caragiale, care a evidențiat, pentru unele domenii, incompatibilitatea dintre înzestrarea biologică și sistemul de pregătire academică: „Mama îl face, din mila și darul lui Dumnezeu. Cum are să dea școala ceva ce Dumnezeu n-a vrut să aibă milă a dărui?“2. Deși împărțit în studii medii și respectiv superioare, învățământul vocațional nu se subordonează criteriilor de cuantificare. Aprecierile – ușor de adus în actualitate – datează din 18993. Instituțiile duios criticate de I. L. Caragiale în Cronică [I] erau captive în idealuri care le depășeau posibilitățile reale. Marii creatori, care nu totdeauna și-au definitivat studiile, au avut conștiința propriei condiții.
De pildă, Eminescu a trudit, „când cu gene ostenite“ (Scrisoarea I), când întrebându-se asupra obstacolelor de înfruntat pentru a-și atinge dezideratul artistic: „Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă/ A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?“ (Scrisoarea II). De aceea, au considerat instituțiile superioare de instruire drept niște spații ale acumulării de informații, ale orientării în domeniu, ale exersării abilităților înnăscute, ale consolidării calităților deja descoperite, având menirea de a verifica discernământul estetic și de a deprinde gustul autodidacticismului. De aici poate că provine franchețea lui Sadoveanu, într-un moment când acceptase statutul de scriitor oficial al regimului de „democrație-populară“, expresie eufemistică sub care se ascundea „dictatura proletariatului“, proletariat care nu ilustra decât definirea ideologică, marxist-leninistă, a Partidului Muncitoresc Român: „Pentru ca din Școala de literatură să iasă scriitori, trebuie ca, mai întâi, să fi intrat – ar fi spus Mihail Sadoveanu unei promoții de absolvenți, ai astăzi uitatei, Școli de literatură“4. Aproximativ patru generații intelectuale și biologice (circa 1870-1955) puteau fi solidare cu sarcasmul sadovenian din 1950-1951. Chiar în volumul prefațat de Nicolae Manolescu, Ion Stratan reciclează unul dintre clișeele realismului socialist: „Sunt un muncitor. Muncesc cu/ Spiritul“5. Aluzia e complexă, trimițând, deopotrivă, la Spiritul creator venerat de moderniști și la sintagma „proletar intelectual“, recurentă în propaganda comunistă din anii 1944-1947, dar a cărei origine socialistă este certificată, în ultimul deceniu din secolul al XIX-lea, de I. L. Caragiale într-un pamflet în care străvede filigranul exclamațiilor lui Cicero, scrise și rostite împotriva lui Catilina – O, tempora! O, mores!: „S-au dus grămăticii cu călimările-n brâu și cu pana de gâscă la ureche; astăzi ies din rândurile poporului tineri culți și independenți, proletari intelectuali, cu carte și condei și mai ales cu principii“6. Ca să-și câștige existența, scriitorul lucra în redacția vreunui ziar sau era remunerat pentru articolele pe care le semna. Banul a stârnit totdeauna susceptibilități, iar în perioadele complicate – precum cele în care se impunea să primeze interesul național – au fost exprimate tot felul de acuzații, pornind de la zvonurile privitoare la arghirofilia câte unui scriitor, care s-ar fi pretat, în anii premergători intrării României în Primul Război Mondial, să fie un agent german sub acoperire: „E vândut Arghezi fiindcă i se plătește munca lui de proletar intelectual? Că i s-a oferit lui și nu d-lui Lovinescu prim-redactoriatul ziarului Libertatea nu e de vină Arghezi. Eu unul sunt încântat că acest excelent amic a intrat din nou la roata unui ziar, ca să am cât mai des plăcerea egoistă să citesc proza lui arzătoare ca lavele Vezuviului“7. Asemenea idei pot fi identificate și în anul când Partidul Comunist din România urma să fie scos din cadrul legal: „Când marile categorii sociale au interese contradictorii sau numai contrare – ca să redăm cuvintelor accepțiunea lor logică – poate fi discutabil caracterul de clasă socială sau nu. Poate fi discutabil astfel dacă țăranii și lucrătorii sau muncitorii intelectuali alcătuiesc clase diferite“8. Având în comun un proces laborios, solicitant, era nevoie de împăcare a rezultatelor distincte și/ sau de încadrarea resurselor emoționale și cognitive în categoria uneltelor. Parabola semănătorului (Matei 13, 3-9; Marcu 4, 3-9; Luca 8, 5-8) adeverește faptul că verbul „a cultiva“ are aceeași importanță atât pentru ogor, cât și pentru minte.
Fiziologia lui Caragiale, Grămătici și măscărici, ilustrează, prin paralelisme, diferențele între cultura orală și cea tipografică. În pofida notelor distinctive, în pragul secolului al XX-lea, ar persista, în opinia gazetarului, atmosfera necivilizată, așadar carnavalescă, amuzantă, însă grotescă, pe care încă astăzi o asociem, în plan figurat, cu fanariotismul: „Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine știe ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos Vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curții să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării și să-i înjure năstrușnic.// Boierul ședea cu ciubucul în pridvor și striga: «Hahaha! înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!»// S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur și de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie și de cerneală violentă [s.m., GN]“9. Indispoziția, adică „mahmureala“, provocată domnitorului de purtarea necuviincioasă a vreunei bărbi mai scurte, n-avea nicio legătură cu excesele bahice. Vodă era posomorât din pricina vreunui membru al Divanului, pe care îl eliberase din funcție. Caragiale disimulează aici nostalgia după mijloacele anacronice de a-l supune pe om prin cuvânt. Neînregistrate, blestemele și insultele n-aveau puterea să devină opinie publică. Conflictele se întindeau câtă vreme facțiunile rivale rețineau incidentul dezonorant. Până să se inventeze tiparul, pentru o jignire, oamenii decăzuți din vază petreceau în scene de teatru bulevardier. Această nuanță le-a scăpat, probabil, contemporanilor dramaturgului I. L. Caragiale.
Personajele lui trăiesc din plin tranziția de la civilizația orală către cea scrisă. Epistola, care ar destăinui ceea ce toți știau deja, respectiv relația amoroasă dintre Tipătescu și Zoe, iese la iveală, dar nu e dată publicității. Iar Dandanache, posesor al unui document asemănător, îl păstrează în arhiva personală sine die. Până la urmă, adversarii se împacă, iertându-se caricatural, însoțindu-se, așa cum în Telegrame, se celebrează căsătoria lui Raul Grigorașcu și a Atenaisei Perjoiu, fosta soție a lui Albert Gudurău, nepotul de frate al lui Costăchel: „Pupat toți piața endependenți“10. În finalul Scrisorii pierdute, toasturile exprimă, cu diplomație, curățarea oricărei pete11 și ștergerea urmelor de ranchiună, după cum ne încredințează Cațavencu, în actul IV, scena XIV, discutând pe scurt cu Trahanache12 și apoi cu Tipătescu13. În universul caragialesc, după cum a sesizat Mircea Iorgulescu, personajele „nu au memorie, nu au trecut, viețuiesc exclusiv în prezent, de la un «moment» la alt «moment», de la o vorbă la alta, de la un discurs la altul, fără șir; și gol“14. După combustia rapidă a reacțiilor viscerale, sentimentele se reglau pe măsură ce memoria epura incidentele neplăcute. Fără un depozit scris, cauzele disputelor se evaporau. Prin articolul Grămătici și măscărici (1895) de Caragiale se explică în parte de ce Mița Baston, în D’ale carnavalului (1885), nu-l pedepsește cu „cerneală violentă“, pentru infidelitate amoroasă, pe Nae Girimea, pe care-l amenințase că-l stropește cu „vitrion englezesc“, ci își alege altă victimă, respectiv pe Catindatul, promotorul de fake-news-uri, sancționându-l deci pentru trădarea adevărului, personajul în cauză recunoscându-și aspirația minimală să ajungă „măcar un copist de clasa a doua“15. Comedia înscenează ciocnirea produsă între zvonistică și verificarea faptelor, „victima“ ploieștencei revoluționare fiind, în efigie, întreaga presă preocupată să răspândească dezinformări și atacuri la persoană16. Înțelegem astfel că folclorul nu aparține exclusiv mediului rural.
Confuzia între „cerneala violentă“ și „vitrionul englezesc“ pornește de la o asociere sarcastică, specifică umorului sec britanic. Mița nu l-a împroșcat pe Catindatul cu acid sulfuric, incolor prin natură, ci i-a pătat fața cu un pigment roșu/ verde/ albastru, ceea ce ne apropie de al doilea înțeles al vitriolului, cel popular de „sulfat“ (de cobalt, de fier și respectiv de cupru). Astfel, Caragiale păstrează nota caustică și, de asemenea, aruncă încă o șarjă împotriva științelor oculte, ținând cont de faptul că vitriolul se număra printre compușii preferați de alchimiști. Mai mult, dramaturgul își justifică substituirea paronimică între adjectivele „violetă“ și „violentă“ pe baza nuanțelor vitriolului, știind că, amestecând două culori primare – roșu și albastru – se obține violetul. Pe lângă aceste ipoteze, mânjirea Catindatului are o explicație etimologică: „lat. candidatus, -a, -un, part.[icipiul] lui candido, –are «a fi de un alb strălucitor» (la Roma, candidații la dregătorii publice se îmbrăcau în alb când veneau în fața alegătorilor)“17. Ipocrizia, învelită în mantaua ideologiei caput mundi, pornește de la o abatere fonetică și de la o figură retorică, ambele denumite „metateză“. Așadar, dincolo de ceea ce este arătat, stă ființa nefardată. În fond, Catindatul așteaptă, precum Nae Cațavencu, momentul oportun să ajungă într-o funcție publică.
Tot despre statut social, dar mai ales despre vocație, vorbea Sadoveanu la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu“, după 50 de ani de la publicarea articolului Cronică [I] de I. L. Caragiale, privind diferența dintre un scriitor veritabil și un condeier prin care regimul comunist, cu fizionomie stalinistă, s-ar fi legitimat. În 1899, Caragiale asculta și nemulțumirile profesorilor, pe fondul absenței candidaților de perspectivă, referindu-se la dreptul rectorului Eduard Caudella și cel al dirijorului și compozitorului Eduard Wachmann de a exclama următoarele, în legătură cu impasul prin care trecea Conservatorul de Muzică și Declamațiune: „– Da’ du-te, domnule, la Dumnezeu!… Ce stricăm noi dacă pe porțile deschise de perete ale conservatoriilor nu vrea să intre niciun talent remarcabil? Cum o să poată ieși din conservatorie talente mari câtă vreme niciunul nu vrea măcar să intre? Ce să iasă, dacă n-a intrat nimica?“18. L-a citit Sadoveanu pe Caragiale? E o presupunere atrăgătoare. Ce învățăm din aceste coincidențe este că, în sfera artistică, omul nu poate fi tratat ca un produs care nu corespunde unor standarde. Randamentul în artă nu stă într-o ecuație a lucrului mecanic.
Jocul păstrării aparențelor este una dintre temele măiestrite de Caragiale. Când discută despre valori, personajele nu se sfiesc să le prisosească devotamentul civic. Mircea Iorgulescu risca, în pragul căderii regimului comunist din România, să-l aducă pe Caragiale în acea contemporaneitate, însă analizele socioliterare propuse nu și-au diminuat acuitatea, iar substantivul „prostocrație“19, adună fața și reversul medaliei: „prostia reală, autentică, se confundă indiscernabil cu simularea prostiei“20. Tipurilor umane din universul caragialian li se potrivește imprecația eminesciană din Scrisoarea III: „Voi sunteți urmașii Romei?“. O scrisoare pierdută dezvăluie, printre altele, idealul cetățenesc într-o lume de cuvinte, precum „interes național“ sau „europenism“, care și-au pierdut înțelesul. Trahanache, stând la aceeași masă cu Farfuridi și Brânzovenescu, pentru a verifica lista susținătorilor, îi dăscălește pe colegi: „Ce sunteți d-voastră, mă rog? Vagabonți de pe uliță? nu… Zavragii? nu… Căuzași? nu… d-voastră, adică noi, suntem cetățeni, domnule, suntem onorabili…“21. Piesa de teatru satirizează și modalitățile de întreținere a unui conflict artificial. Pronumele „noi“ și „voi“, care ar fi sugerat dihotomia, sunt lipsite de identitate, pentru că toți participă cu voluptate la compromis, ceea ce le anulează relieful. Trahanache le atrage atenția comilitonilor că nu e loc de disidență sau de opoziție. Nu există antagonisme în spațiul politic. De altfel, tot soțul Zoei îl asigură pe Dandanache de absența vocilor contestatare: „Adică, ai puțintică răbdare, balotaj la noi?… zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile“22. Onoarea, de la Homer încoace, rămâne o declamație („fraza lustruită“ din Scrisoarea III), rezumându-se la dorința de a afișa, în public, o imagine imaculată: manus manum lavat. Ingrediente estetice precum „cinste“ sau „ipocrizie“ s-au rupt de prea multe veacuri de judecățile moralizatoare rigide. Arta de a te face plăcut, apreciat, admirat sau chiar idolatrizat ține de aspirațiile umane dintotdeauna. În istoria romanțată, politicienii cuceritori și, implicit, dictatori i-au închipuit pe eroi, ilustrând, deopotrivă, măreția și tragedia. Alexandru cel Mare și Caesar din Vieți paralele sunt exemple elocvente. Caragiale însă nu s-a raportat totdeauna la variantele predictibile, cu toate că mergea adesea ad fontes: „Cele două așa-numite partide istorice, care alternează la putere, nu sunt, în realitate, decât două mari facțiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele intențiuni: «toți, toți, cum zice Antonius, sunt bărbați onorabili»“23. La 22 de ani distanță de la publicarea în Convorbiri literare și la 18 de la includerea în volumul Teatru a Scrisorii pierdute, Caragiale insinua, știind că prea puțini vor observa similitudinea între citate, amănuntul că modelul lui Trahanache fusese, în unele privințe, Antonius. De acum încep întrebările filologice. În ce lucrare i se atribuie lui Marcus Antonius acele cuvinte? Și ce ediție (românească) a avut la îndemână Caragiale? Ne mulțumim, deocamdată, cu replica finală a pocovnicului Iordache din La hanul lui Mânjoală: „Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă!“24. Cine ar găsi rezolvarea s-ar încumeta să identifice și ce Biblie sau ce manuscrise ale Sfintei Scripturi a folosit autorul Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie.
________________________________________________________________________
1 Amintiri din copilărie [III], în vol. Opere, Ediție critică, note și variante, glosar de Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș, Ediție revăzută și adăugită de Grigore Brâncuș, Tabel cronologic de Constantin Parascan, Prefață de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2014, p. 211.
2 I. L. Caragiale, Cronică [I], vol. Opere. III. Teatru; Scrieri despre teatru; Versuri, Ediție îngrijită și cronologie de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Prefață de Eugen Simion, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 878.
3 Vezi secțiunea de Note și comentarii ediției citate la nota 4, p. 1223.
4 Nicolae Manolescu, Bilete de papagal, în vol. Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Aer cu diamante, București, Editura Litera, 1982, p. 5.
5 Argument la poemul Pentameronul, în vol. Aer cu diamante, ed. cit., p. 82.
6 Grămătici și măscărici, în Gazeta poporului, I, nr. 226, 7/ 19 noiembrie 1895, p. 1; apud I. L. Caragiale, Opere. IV. Publicistică, Ediție îngrijită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav, Prefață de Eugen Simion, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 495. Expresia apropiată – „proletari de rând ai condeiului“ – apare în articolul Școala succesului, în Constituționalul, I, nr. 45, 9/ 21 august 1889, p. 1; apud I. L. Caragiale, Opere. IV. Publicistică, ed. cit., p. 413 și în suita de poezii parodice unite sub titlul Din carnetul unui poet-proletar-intelectual-artist-cetățean-soțial-democrat (fragmente alese), în Lumea vechie, nr. 5, 15 mai 1896, p. 25-26; apud I. L. Caragiale, Opere. III. Teatru; Scrieri despre teatru; Versuri, p. 1015-1016. O versiune comică a celebrului citat O, tempora! O, mores! se găsește în scurtul monolog ținut de Zaharia Trahanache din actul I, scena III, a Scrisorii pierdute: „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul…“ (I. L. Caragiale, Opere. III. Teatru; Scrieri despre teatru; Versuri, p. 109).
7 Vulpea și strugurii sau D-l Lovinescu moralist, în Cronica, I, nr. 41, 22 noiembrie 1915, p. 789; apud Gala Galaction, Opere. VII. Publicistică, Ediție îngrijită, note și comentarii de Teodor Vârgolici, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Institutul de Istoriei și Teorie Literară „G. Călinescu“, București, 2002, p. 266. Ținta ironiilor era campania de revizuiri începută în Flacăra, publicație de la care E. Lovinescu ar fi primit cam „20 de franci de studiu“ (Ibidem, p. 265), sumă modică față de cea obținută constant de Gala Galaction, după propriile declarații: „Da, primesc o sută de franci pentru fiecare articol pe care-l tipăresc în Libertatea. Am spus-o de mult, am spus-o cu îndrăzneală și anume chiar în Flacăra (întâiul meu articol: Pentru slavă, pentru bani) că un scriitor astăzi trebuie să trăiască din scrisul lui și că are tot dreptul să vândă producția lui literară cât va putea mai bine. Vând literatura mea, fără alegere, oricui vine și-mi dă pe ea prețul care-mi convine“ (Ibidem, p. 267). Articolul lui G. Galaction, Pentru slavă – pentru bani!: în Flacăra: literară, artistică, socială, I, nr. 10, 24 decembrie 1911, p. 73-74.
8 Camil Petrescu, Muncitorii intelectuali și ideea de clasă, în Săptămâna muncii intelectuale și artistice, anul I, nr. 1, sâmbătă 5 ianuarie 1924, p. 1.
9 I. L. Caragiale, Opere. IV. Publicistică, ed. cit., p. 495.
10 Idem, Telegrame, în Opere. I. Proză literară în volume, Ediție îngrijită și cronologie de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Stancu Ilin, Prefață de Eugen Simion, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 438.
11 „Lekè sau lichea însemnează pe turcește pată; cu deosebire, pată de care nu te poți scăpa, pată neștearsă“ (I. L. Caragiale, O lichea, în vol. Opere. IV. Publicistică, ed. cit., p. 704).
12 „În împrejurări ca acestea (mișcat) micile pasiuni trebuie să dispară“ (I. L. Caragiale, Opere. III. Teatru; Scrieri despre teatru; versuri, ed. cit., p. 230).
13 „Să mă ierți și să mă iubești! (expansiv) pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români!… mai mult, sau mai puțin onești! (Tipătescu râde.)“ (Ibidem).
14 Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, București, Editura Cartea Românească, 1988, p. 67.
15 I. L. Caragiale, Opere. III. Teatru, scrieri despre teatru, versuri, actul I, scena III, ed. cit., p. 244.
16 Ion Ghica, într-o epistolă datată „București, martie 1881“, anticipează perspectiva caragialiană asupra publiciștilor comentatori din acele vremuri: „Să-i recunoaștem maistri în lingușiri, în injurii și în calomnii, și să trecem“ (David Urquhard, în Opere. I. Scrisori către V. Alecsandri; Convorbiri economice, Ediție critică și studiu introductiv de Ion Roman, [„Textul ediției a fost revăzut și adăugit de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaș, Nicolae Mecu, Ileana Mihăilă, Oana Soare și Daciana Vlădoiu“], Prefață de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 2017, p. 129).
17 Dicționarul limbii române, „întocmit și publicat după îndemnul Regelui Carol I“, Tomul I, Parte II, C., „tipărit gratuit, de la pagina 641 înainte, de ziarul «Universul»“, București, Academia Română, Tipografia Ziarului „Universul“, 1940, p. 77.
18 Cronică [I], op. cit., p. 878.
19 Mircea Iorgulescu, op. cit., p. 146.
20 Ibidem.
21 I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută, actul II, scena I, în vol. Opere. II. Teatru; Scrieri despre teatru; Versuri, p. 136.
22 Ibidem, actul IV, scena II, p. 206.
23 I. L. Caragiale, 1907. Din primăvară până-n toamnă (1907), Opere. IV. Publicistică, ed. cit., p. 126
24 Idem, Opere. I. Proză literară, ed. cit., p. 209.