Expresia din titlu a apărut în epoca interbelică, atunci când mulți tineri au început să-și caute o cale proprie de formare și de manifestare. Deja înainte de înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918, existaseră personalități de talie europeană și chiar mondială precum Nicolae Iorga și Vasile Pârvan. În țară erau mulți oameni care deveniseră mentori ai generației tinere. Celor doi savanți pomeniți li se adăuga profesorul de filosofie și gazetarul Nae Ionescu, om de dreapta, contestat de adversari, dar urmat de tineri de mare valoare precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Haig Acterian și sora sa, Jeni, Constantin Noica.
Această ecloziune se petrecea la aproximativ un secol de când Țările Române înlăturaseră medievalismul și profitaseră de împrejurările favorabile create de mișcarea de emancipare națională a lui Tudor Vladimirescu din anul 1821, precum și de reîntoarcerea domniilor pământene în Muntenia și Moldova după o paranteză istorică de peste un secol.
În urma unuia dintre războaiele ruso-turce de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, șase la număr, cele două mari puteri creaseră un condominium care a avut și urmări fericite asupra istoriei țării noastre. Cea mai importantă dintre ele a fost intrarea românilor în circuitul economic internațional. Cam de atunci, principatele noastre au devenit ceea ce s-a numit „grânarul Europei“, expresie care a persistat mai bine de un veac. Cunoscutul economist Ștefan Zeletin spunea cât se poate de inspirat și nu mai puțin adevărat că pe teritoriile moldo-muntene capitalismul a pătruns nu sub formă teoretică de idei liberale, ci direct, prin achizițiile masive făcute de Anglia. Sigur că acest comerț, care a ridicat enorm nația noastră și a continuat decenii în șir, nu îi mulțumea pe ruși, dar nici pe marii importatori – în principal Imperiul Britanic – care au căutat să înlăture Rusia din Delta Dunării, pe care aceasta o stăpânea. Faptul s-a produs puțin mai târziu, în urma Războiului Crimeii, încheiat în anul 1856, când Principatele Române s-au bucurat din plin de sfârșitul războiului, încheiat cu înfrângerea categorică a Rusiei.
Poate că această paranteză explicativă a fost cam lungă, însă era necesară pentru a înțelege că, de la Pacea încheiată la Adrianopol, România lichidase ultimele rămășițe feudal-bizantine. Deja oamenii cu stare materială nu-și mai trimiteau fiii să studieze la Marea Școală a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ci îi îndreptau îndeosebi spre Paris, dar și spre Germania, unde a studiat de exemplu Mihail Kogălniceanu, și chiar spre Anglia. Sub aspect vestimentar, dacă bătrânii boieri continuau să se îmbrace după tipicul oriental, cu giubea, ceacșiri și ișlic, tineretul adoptase deja așa-numitele „haine nemțești“. Acest tineret, din care făceau parte personalități proeminente precum Ion Ghica sau Nicolae Bălcescu, înțelegea că viitorul României nu poate fi decât în strictă legătură cu Occidentul, vechile și putredele rădăcini orientale rămânând – în cel mai bun caz – prilej de nostalgie. Evident că jucarea unei alte cărți decât aceea europeană ar fi fost o alegere nefericită, și atunci când vorbim de valorificarea existenței, așa cum vedem, ea nu poate fi făcută decât într-un context sociopolitic favorabil. Cine nu ar fi profitat de perspectivele deschise la începutul secolului al XIX-lea, continuate cu cele aduse de Revoluția de la 1848, ar fi dovedit atât cecitate, cât și, cum se spune la jocul de cărți, ar fi mers pe o „mână seacă“.
Deja în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, țara noastră își dobândise independența, exista o universitate la București și alta la Iași, iar între profesorii lor erau persoane de înaltă ținută. În aceste împrejurări faste, care au culminat cu crearea României Mari la sfârșitul anului 1918, apar și nume publice tipice Europei acelor vremuri; personaje aparent excentrice. Unul dintre ele era Scarlat Callimachi, supranumit „Prințul Roșu“, scriitor, publicist, poet de versuri suprarealiste, orientare care l-a făcut eroul unei scene rămase celebre. Într-un cenaclu cu puțini participanți, Callimachi a citit câteva poezii, care pentru suprarealiști – parte din ei plecați din România, precum Tristan Tzara – erau ceva obișnuit. Indignat, unul dintre audienți s-a ridicat de pe scaun și l-a întrebat pe autor:
– Ce te leagă pe dumneata, domnule, de țara asta?!
Callimachi a răspuns calm:
– Patru domnitori și un mitropolit.
Ceea ce nu l-a împiedicat ulterior să se înscrie în Partidul Comunist din România.
„Prințul Roșu“ avea un văr primar, Alexandru Ghica. Acestuia i se zicea „Prințul Verde“, întrucât era om de dreapta; legionar. În anul 1940, „Prințul Verde“, director al poliției legionare, l-a scos din domiciliul forțat pe cel roșu și, ca să nu pară că face o favoare unei rudenii, l-a scos și pe Lucrețiu Pătrășcanu, consemnat în regim de domiciliu obligatoriu în vila familiei de la intrarea în stațiunea Poiana Țapului. Se cuvine adăugat că, în îndelunga sa detenție, începută pe vremea mareșalului Antonescu, „Prințul Verde“ a fost socotit „gentlemanul închisorilor“ și nu a făcut absolut niciun compromis în perioada respectivă și nici ulterior.
Valorificarea existenței nu a fost o figură de stil pentru mulți intelectuali din generația interbelică, numită și Generația ’27. Se zice că, la un pahar de vin, tânărul Emil Cioran îi amenința pe prietenii săi astfel: „O să vină vremea să-mi scrieți pe plic Emil Cioran și dedesubt Paris și să-mi ajungă scrisoarea“. Putem spune astăzi că un Cioran editat și reeditat în celebra colecție „Pléiade“ a Editurii Gallimard aproape că și-a îndeplinit premoniția.
O personalitate de care a auzit mai toată România este și „emițătorul de idei“ Petre Țuțea. Puțini știu despre el că inițial a avut un atașament ideologic de stânga, la care a renunțat însă repede. Întâlnindu-l, Nae Ionescu i-a spus:
– Am auzit că nu mai ești de stânga, domnule Țuțea…
– Așa este, domnule profesor. Am evoluat.
– Nu există evoluție, domnule Țuțea. Te-ai dumirit!
Ulterior, Țuțea a fost până la sfârșitul vieții un om de dreapta, un conservator, manifestându-se în spiritul culturii noastre răsăritene, prevalent oral. De altfel, îmi amintesc că tot Nae Ionescu susținea că lumea noastră românească, una răsăriteană, nu a fost marcată de carte. Și cred că în alte culturi – o spun cu precauție – nu am putea găsi un om de nivelul lui Petre Țuțea, care nu a fost autodidact, întrucât avea un doctorat în economie al Universității din Cluj, și a deținut funcții importante, începând cu aceea în diplomație economică din anii ’30, la Berlin, ulterior făcând parte din ultima Legație Română de la Moscova, unde s-a ocupat tot de aspecte economice. Oamenii care l-au cunoscut pe Țuțea povesteau că vorbea despre relațiile apropiate cu Anastase Mikoian, un om politic sovietic – armean de origine – de cel mai înalt nivel. Desigur, asupra lui Țuțea s-ar cuveni să mă opresc mult mai mult, însă el este o personalitate cunoscută și recunoscută.
legat de valorificarea existenței, convingerea mea este că generația interbelică are o continuitate, care nu s-a putut manifesta decât parțial. Iată cum o definește pertinent profesorul Mihai Zamfir: „Perioada interbelică rămâne până azi vârsta de aur a literaturii române, chiar când e comparată cu perioada marilor clasici, cu perioada Junimii, cu perioada de sfârșit al secolului al XIX-lea. Cantitatea de mari talente și de variate preocupări care s-au manifestat în perioada interbelică nu-și găsește egal în alte perioade ale literaturii române.“
Această generație a avut, așadar, o continuitate după anul 1945, deși puțini au căutat să arate lucrul acesta. Cred că cei mai concludenți continuatori sunt Alexandru Paleologu și Mihai Rădulescu (a nu se confunda cu dramaturgul omonim), dar și Petru Creția, care a debutat în anul 1947. Regretații Al. Paleologu și Mihai Rădulescu au fost amândoi atașați de legație în Ministerul Afacerilor Străine al României. Paginile lui Mihai Rădulescu, care a sfârșit foarte trist, pare-se asasinat în închisoare, editate la Editura Humanitas în antologia Jocul cu moartea, sunt strălucite. Mihai Rădulescu era un plurivalent: a intrat odată cu Al. Paleologu în Ministerul Afacerilor Străine, însă el era totodată critic muzical și interpret de muzică simfonică. S-ar cuveni să se aplece cineva având competența necesară asupra vieții și activității acestuia.
Voi încheia cu o afirmație a cunoscutului regizor Andrei Șerban: „Am fost șocat să-l aud pe Brook spunând că termenul căutare înseamnă în primul rând «acțiune», adică să practici, să acționezi, să joci, și nu să analizezi.“ Parcă ar fi vorbit Mircea Vulcănescu!