Într-o literatură serioasă, nu numai exegeza contribuie la revizuirea și resituarea autorilor clasici și contemporani.
Fie că este vorba de Voltaire sau de Proust, o nouă ediție, încorporând fragmente necunoscute sau restituind versiunea originară a textului scriitorului, poate reconfigura profilul literar al acestuia. Modificând, implicit, canonul și traseele de istorie literară.
Când este vorba de autori contemporani, demersul are efecte și mai profunde, întrucât implicațiile revizuirii sunt imediate. Este cazul noii ediții de Opere ale lui Leonid Dimov, realizată de doi tineri cercetători, împreună cu și sub coordonarea lui Ion Bogdan Lefter.
Aceasta reușește să ofere, pentru prima dată, un tablou amplu al preocupărilor literare ale scriitorului, care nu s-au rezumat la poezie și la comentariul acesteia. Ci au inclus proza, dramaturgia și publicistica, într-o remarcabilă (deși nere marcată până acum) continuitate de repere, modele și idei.
Trebuie spus că această ediție în două volume nu iese, vorba lui G. Călinescu, din goluri. Ea a fost precedată de alte câteva, consacrate în special poeziei, cele mai relevante avându-l ca autor tot pe Ion Bogdan Lefter.
Cea mai amplă și mai sistematică, conținând integrala poeziei antume, este cea în trei volume, intitulată Opera poetică și apărută între 2010-2012. De asemenea, receptarea critică a poeziei dimoviene a cunoscut și ea contribuții semnificative, unele venite din partea criticii mai tinere, altele chiar din direcții mai puțin așteptate (cum a fost numărul special consacrat de revista „Caiete critice“ în 1992). Impulsionată în special de Ion Bogdan Lefter – a cărui implicare în evidențierea unui filon postmodern în poezia română postbelică nu poate fi îndeajuns subliniată –, această primă etapă a repoziționării canonice a lui Dimov s-a finalizat prin „mutarea“ poetului din postura de „marginal interesant“ (în care a fost relegat înainte de 1989, în principal din cauza dosarului său politic) în cea de mare poet și „titular“ al unei linii care, unindu-i straniu pe Tudor Arghezi și Ion Barbu, a alimentat masiv o parte din experimentul generației optzeci.
Noua ediție în două volume – realizată, sub coordonarea criticului, de către Alexandru Dumitriu și Andreea Teliban – face pasul următor, scoțându-l pe Leonid Dimov din ipostaza unilaterală de poet, propunând-o în locul acesteia pe cea de scriitor polivalent și complex.
În acest sens, editorii avansează două argumente fundamentale.
c el dintâi este argumentul cantitativ. Fără ca Dimov să fi fost un poet leneș, de tip Geo Dumitrescu, opera sa poetică propriu-zisă este concurată serios, în restituirea din prezenta ediție, de proză, drama turgie și publicistică. Pe care scriitorul le-a risipit, generos, în periodice, fără să se fi preocupat să le adune între coperte de carte.
Astfel, în primul volum al ediției sunt cuprinse volumele antume de poezie și o selecție semnificativă din poemele rămase în publicații, cărora li se adaugă prozele lui Dimov și două piese de teatru. Prima dintre acestea a fost publicată în „România literară“, în 1969, în timp ce cea de-a doua, oferită revistei clujene „Echinox“ în 1973, a fost respinsă de cenzură, fiind editată postum, în 1991. Cel de-al doilea volum conține o neașteptat de bogată publicistică literară, interviuri și un grupaj intitulat Varia, în care sunt adunate cronici plastice, dramatice și cinematografice, relații de călătorie și nu puține intervenții ale lui Dimov la diferitele anchete literare din epocă.
Spre surpriza noastră, împreună, proza, dramaturgia și publicistica egalează (și nu numai cantitativ) opera poetică. Se vede limpede că profilul literar de „mag“ misterios, semi-boem și parțial retras din viața literară, sub care este în general cunoscut Leonid Dimov, este fals. Chiar dacă lui însuși i-a plăcut să se ascundă în spatele acestei fațade – care-i permitea o largă libertate a spiritului –, travaliul editorilor săi a scos la iveală adevărul: și anume, că poetul a fost, între 1966, când iese de sub interdicție și debutează editorial cu volumul Versuri, și 1987, o prezență activă și fecundă în viața literară. Chiar dacă, oficial, onirismul estetic a fost interzis în 1968, nemaifiind permisă nici măcar menționarea sintagmei într-un context de istorie literară, „punctul de vedere oniric“ (dacă pot spune așa) nu a lipsit nici un moment din dezbaterea de idei literare, în primul rând datorită acestei prodigioase prezențe a lui Dimov.
Al doilea argument este, în opinia mea, și mai greu decât primul.
Deoarece este un argument calitativ. Creația prozastică, dramaturgică și publicistica lui Leonid Dimov nu sunt un violon d’Ingres, nici o completare „de serviciu“ a operei poetice. Spre deosebire de alți confrați din epocă – Marin Sorescu, Ștefan Aug. Doinaș sau Gheorghe Tomozei, să zicem –, care erau redactori de revistă și practicau constant critica sau publicistica literară, autorul Cărții de vise a fost un scriitor independent, care a intervenit publicistic numai dacă și când a crezut că opinia sa contează. Între poezia, proza, dramaturgia și eseistica sa există legături profunde: de fapt, este vorba despre o amplă și unitară viziune asupra literaturii, pe care prezenta ediție o evidențiază. Onirismul nu este numai o modalitate poetică, el este un mod de înțelegere a lumii, a literaturii și a relației dintre ele.
Aleg un exemplu la în tâmplare, dintre multele care susțin afirmația de mai sus.
Comentariile de literatură universală ale lui Dimov și efigiile literare pe care le consacră unor scriitori străini sunt cât se poate de sugestive în privința acestei unități de viziune. Unul dintre scriitorii săi preferați este Fiodor Dostoievski: cele nouă texte pe care i le consacră alcătuiesc – au dreptate editorii – schița unei monografii ce trădează afinitatea poetului oniric pentru spiritul acestui prozator „posedat“, capabil să vadă „demonii“ care sălășluiesc (ca și îngerii, de altfel), în orice ființă umană. În consecuția acestei pasiuni pentru Dostoievski se plasează interesul pentru prozatori din aceeași paradigmă: Hugo, Dickens, Gogol, Pasternak, Bulgakov, Buzzati. Dintre poeți, însă, îi plac cei care răscroiesc limbajul (Giambattista Marino, Jean Moréas), dar și marii „suferitori“ (Nerval, Rimbaud, Ahmatova). Combinația dintre o perspectivă tragică asupra existenței și spectacolul multicolor al limbajului definește spiritul barochist, ceea ce Leonid Dimov a și fost, fără doar și poate.
Semnificativă în acest sens este și secțiunea intitulată de editori „O istorie literară indirectă. De la Neagoe Basarab la poezia interbelică“. Ea documentează o realitate pe care critica literară nu o mai poate, de acum încolo, ignora: Leonid Dimov nu a fost (numai) un improvizator de geniu.
Poetul a avut, pe lângă o ascuțită conștiință artistică, o la fel de amplă conștiință critică, alimentată de o cunoaștere aprofundată a literaturii române clasice și contemporane.
Preferințele sale pot fi, uneori, surprinzătoare – de pildă, comentariile pe marginea poeziei lui Eminescu –, însă, de regulă, ele atestă faptul că opțiunile onirice nu vin din neant.
Ci din lectura aplicată a Țiganiadei și a lui Anton Pann, din descoperirea mirată a „nebuniei“ vizionare a lui I. Heliade-Rădulescu, din magia limbii lui Ion Ghica și, evident, din cunoașterea amănunțită a poeziei lui Tudor Arghezi.
La fel de elocvente sunt și preferințele sale pentru contemporani. Îi plac Ion Vinea și Virgil Teodorescu (deci suprarealiștii), Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu, Dan Laurențiu, Emil Brumaru, iar dintre critici, Nicolae Manolescu (comentariul la Contradicția lui Maiorescu dovedește că Dimov nu avea nimic de invidiat la criticii generației șaizeci). Are și spirit civic, chiar în condițiile dosarului său politic încărcat și ale închiderii progresive din ultimul deceniu ceaușist: intervine publicistic în favoarea libertății de exprimare a creatorului și susține debuturile și poeții tineri, a căror afirmare era tot mai mult îngreunată de regim.
Toate acestea atestă faptul că, așa cum spuneam, profilul literar al lui Leonid Dimov cu care operăm trebuie amendat. Marginalitatea sa socială asumată nu s-a tradus și printr-o marginalitate literară, dimpotrivă. Poetul a fost un mare scriitor și o personalitate bine conturată în viața literară dintre 1966 și 1987, pe care a îmbogățit-o prin contribuții subtile, de rafinată cultură, și prin gesturi care, fără să facă vâlvă, au avut consecințe benefice. Ediția panoramică realizată de Ion Bogdan Lefter, Alexandru Dumitriu și Andreea Teliban ne propune, cu argumente incontestabile, un nou Leonid Dimov.