Aflată la cea de a treia carte de poezie, Anul tigrului de apă, Ligia Keșișian pune în scenă un adevărat spectacol de imagini în care sunt explorate, dar și aglutinate lumi uneori himerice, alteori reale și care stau într-un echilibru precar deasupra unui abis căutat, presimțit. Avem de a face, de asemenea, cu o hibridizare a spațiilor și a timpului, pe suprafața luminată de candorile copilăriei, de farmecul universului ei interior și exterior, se developează istoria unei familii de armeni (victime ale genocidului), numai că poezia nu recuperează, ci determină un lent proces de dizolvare a identității: „Dacă n-aș vorbi limba mamei mele și a tatălui meu/ cuvintele mele s-ar preface tot în cenușă./ La ce i-a folosit străbunicii Aghavni să cunoască/ limba genocidului taie sub limba maternă/ limba cu care erau chemate gloatele să admire/ africani ținuți în cuști la grădina zoologică/ Toți aceia care au zîmbit de pe margine contemplînd/ dezastrul și atunci ca altădată la fel ca acum./ Limba tinereții, în care zestrea i-a fost furată/ purtată dinspre Dunăre spre Marea Neagră/ o colivie goală în care se adună algele și nisipul./ Limba căsătoriei în care munca i-a fost batjocorită/ Și casa confiscată …“. Starea de alertă sau chiar posibilitatea catastrofei pun în mișcare facultatea poetică, imaginația. Imaginativul este, la Ligia Keșișian, unul din panoplia expresionistă, criza este apanajul ființei gînditoare, care trăiește cu porii deschiși realitatea imediată. Elementul livresc se topește în anecdoticul cotidian, universul se topește într-o lacrimă, oricum aceasta are mai multă viață decît orice teorie/ filosofie care în fața existenței concrete devine absurdă: „la radio anunțau descoperirea unei noi/ exoplanete ce orbitează o stea mică și rece/ în timpul acela, îmi povesteai despre/ roșiile coapte/ duminicile în jar/ în ziua aceea părea că nimic nu avea să meargă rău/ cu coada ochiului mi-a părut chiar că ninge/ dar era doar un porumbel alb ghiftuit/ plonjînd deasupra orașului părăsit“. Cioran are revelația tulburării timpului care nu mai trece, ci băltește, care îl amenință pe om cu un înec predestinat, de altfel: „Este imposibil a găsi un echilibru în lupta cu timpul, în antagonismul dramatic care face din om o ființă pe care atît trecutul, cît și prezentul sau viitorul nu-l pot satisface“ (Revelațiile durerii). Iată cum traduce pe limba poeziei spiritul acestui silogism, această stare, Ligia Keșișișan: „las timpul să treacă făcînd lucrurile firesc –/ la fel ca-n interiorul unui ceas“.
În altă parte poezia lucrează cu o rațiune „obiectivă“, cuvîntul „se întrupează“ prin simpla rostire, teribilul „față în față cu sine“ declanșează resorturile memoriei afective: „Iar cînd toți cei care ne supraviețuiesc/ părăsesc la rîndul lor lumea/ un trecător oarecare simte în aerul/ sărat mirosul greu al unei vieți/ trăite printre fulgere pînă la capăt/ și ceva ce seamănă cu dorul dar nu-i poți/ spune pe nume“. Ca orice spirit ultragiat într-un secol al antagonismelor „fecunde“, Ligia Keșișian explorează spațiul pe care îl determină cuvîntul care iradiază stare, sentiment, pe teme mereu sensibile: războiul, pandemia, injustețea socială, umilitudinea. Actul poetic e un act dinamic care instaurează ordinea în dezordine (după Paul Ricoeur). Istoria însăși evoluează între Sodoma și Babel. Sodoma este tragicul individual, povestea Turnului Babel este drama umanității. La mijloc este poetul, artistul care nu „mijlocește“ practic nimic, el conturează doar pragul tragic pe care poezia este chemată să îl depășească. Într-o mărturisire dintr-un dialog recent, Ligia Keșișian spune că „îmi priesc mai degrabă sălbăticia și natura satului de odinioară sau orașele mari, pline de istorie, în care te poți rătăci și regăsi magia, descoperind cotloane și grădini uitate“. Lucrul acesta se regăsește în poezia sa, versul se insinuează în cotloane de memorie, de istorie, de timp, poemul Cîrligeanca unul care recuperează vîrsta adamică, fiind unul dintre cele mai tulburătoare din carte: „Ne învîrtim în jurul soarelui pînă/ cînd dăm nas în nas cu noi și ni se face rușine/ mică într-un colț de stradă cu pumnii/ strînși de-abia-mi ridic privirea către mine/ Pe tine nu te ceartă nimeni că umbli așa nepieptănată/ ție nu ți-e frică de marele oraș?/ pune o ciocolată într-un plic și trimite-mi/ sat Corhana, august 1992 – pe urmă vino și ia-mă de aici/ vreau să mă îmbrățișeze cineva oricine …“. Ligia Keșișian nu cultivă minimalismul tematic, fulgurant, care caracterizează poezia multor colegi de generație, fiecare poem din carte este o incursiune într-un univers finit, dar care comunică decisiv cu o lume în mișcare, expansivă.
După epuizarea segmentului recuperator al spațiului edenic al copilăriei, cu accente onirice adeseori, din această carte, poezia Ligiei Keșișian pare să se regăsească decisiv într-un discurs liric care să problematizeze realitatea, să o umanizeze.