Recentul volum al lui Cornel Ungureanu, Trepte. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade, este o apariție mai puțin obișnuită în peisajul criticii noastre actuale, chiar dacă autorul ei este unul dintre seniorii disciplinei, cu o lungă listă de titluri la activ.Aceasta, deoarece autorul ei încearcă aici ceva care, fără să fie neapărat nou, nu s-a prea încercat în critica românească. Și anume, să împrumute în exegeza sa metoda autorului analizat, scriind o carte care este nu numai despre Mircea Eliade, ci și în spiritul operei lui Mircea Eliade.
Procedeul – dificil și intere sant, fără doar și poate – este facilitat de structura acestei opere. Care, se știe, are un substrat teoretic pronunțat și o circulație a ideilor dinspre proză, prin eseistică, înspre variile forme ale gândirii (filo so fie, mitologie, istoria religiilor) și înapoi. Aceasta îi permite criticului să navigheze pe o „bandă a lui Möbius“ in ter pretativă, structura operei analizate oglindindu-se în structura co-mentariului său critic.
Desigur, se cade să nu uităm nici amănuntul – cunoscut celor familiarizați cu opera criticului timișorean – că Mircea Eliade este unul dintre scriitorii săi preferați și unul dintre reperele sale spiri tuale. Era firesc să se întoarcă la Eliade și să o facă într-un mod care să marcheze o relație spirituală de o viață și să producă o contribuție originală la interpretarea scriito rului.
La prima vedere, însă, Trepte… nu este neapărat așa ceva. Con struc ția neobișnuită a cărții ne dumerește și durează până când cititorul pătrunde în arcanele ei. Alcătuit din patru capitole, itinera riul interpretativ împrumută, cum spuneam, uneltele scriitorului analizat. Începând chiar cu ideea de itinerariu, atât de importantă în opera celui care, neavând acces el însuși la inițiere, a devenit unul dintre cei mai mari enciclopediști ai acesteia. Și ideea de treaptă/ trepte este tot eliadescă, precum și o parte din vocabularul critic întrebuințat.
Însă mult mai important decât aceste elemente care țin de formă mi se pare ceva care ține de substanță. Adică de înțelegerea profundă a spiritului lui Mircea Eliade și de empatia critică rezul tând din ea.
Autorul Istoriei ideilor și credințelor religioase a fost, se știe, un „trăirist“ și un discipol al lui Nae Ionescu, de a cărui magistratură spirituală nu s-a dezis niciodată. Nu este locul aici pentru o discuție despre cât de multe idei aruncate în aer de Nae Ionescu au devenit, la Mircea Eliade sau la Constantin Noica, piloni ai unui sistem de gândire, dacă nu cumva chiar – în cazul celui din urmă – ai unui sistem filosofic. Dar trebuie spus că, „trăirist“ fiind, adică un soi aparte, răsăritean, de existențialist (după cum a demonstrat mai demult Eugen Simion), pentru Eliade existența precedă esența. Primatul trăirii, al experienței directe, în fața conceptului a fost și a rămas o constantă a gândirii savantului, după cum o demonstrează și tendința – care i-a fost reproșată, inclusiv de către Constantin Noica sau N. Steinhardt – de a trece în paradigma religiilor orice practică șamanică sau magică, în deplina ignorare a absenței conținutului conceptual, specific totuși oricărei religii autentice.
Ei, bine, Cornel Ungureanu își începe itinerariul critic în opera lui Mircea Eliade printr-o primă „treaptă“ dedicată experienței personale, din anii formării, când a ajuns la propria sa cale – critica literară – trecând printr-o serie întreagă de experiențe dure. Suntem la finalul anilor 1950 și începutul deceniului următor, când societatea românească de-abia începea să se desprindă timid de teroarea de tip stalinist practicată pe scară largă în primii ani ai așa-zisului „regim popular“. Prin intermediul unui text de tip memorialistic, criticul rememorează momente din itinerariul bizar prin care, în Timișoara acelor ani, un tânăr originar din Zăgujeni, cu un dosar destul de prost (era fiu de chiaburi), a intrat la Filologie și, printre ezitări și căderi, printre bucurii intelectuale și dezamăgiri omenești, a intrat pe drumul devenirii.
Cum teoria lui Nae Ionescu (via Mircea Eliade) este că menirea omului nu e să-și domine destinul, ci să-l înțeleagă și să se/ să-l încadreze în fluxul mai amplu al epocii, Cornel Ungureanu nu exclude, dintre experiențele rememorate aici, una problematică. Este vorba de racolarea de către Securitate. Cea dejistă, de dinainte de reforma din 1963 și de instalarea la putere a regimului Ceaușescu. Folosind abil elementele din dosarul de cadre al proaspătului student, un ofițer de Securitate reușește să îl sperie, mizând pe spaima difuză de care era însoțit oriunde fiul de chiaburi, nedeclarați în dosarul de la facul tate, dar prezenți în biografia sa. Cornel Ungureanu, ca și alți studenți din Timișoara și din alte centre universitare, a cedat fricii, o recunoaște deschis în carte. Însă racolarea nu s-a finalizat printr-o carieră de turnător. Cum spuneam, Securitatea lucra încă după tipicul vechi, moștenit de la NKVD, iar epoca era în schimbare. Racolarea nu a însemnat întocmirea unui dosar de turnător, nici a unui program regulat de întâlniri cu ofițerul rezident: în practica de atunci a Securității, încă nu exista așa ceva. După mai multe întâlniri accidentale, în care nu a turnat nimic concret și înșiși ofi țerii care-l convocau s-au schimbat, viitorul critic Cornel Ungureanu, ca și alții aflați în aceeași situație, a refuzat să mai colaboreze. Pur și simplu, și-a asumat riscul de a-i fi ruinată cariera și nu s-a mai prezentat la vreo întâlnire. A rămas doar cu sentimentul de rușine care, fără să fi existat vreo demascare la CNSAS, l-a determinat să facă această mărturisire târzie și dureroasă. Mai mult: o confesiune inserată tocmai în cartea în care analizează opera și ideile unui scriitor ce a profesat el însuși convingerea că nicio experiență nu este înjositoare sau rușinoasă, atâta timp cât este asumată, gân dită și asimilată.
Următoarele două capitole ale cărții sunt consacrate analizei propriu-zise a operei. Mi se pare demn de subliniat faptul că itinerariul critic al lui Cornel Ungureanu este unul original, nefiind îndatorat niciunuia dintre exegeții de până acum ai scriitorului. Criticul por nește de la gesturile de ruptură intelectuală din adolescența creatoare a lui Eliade, mai precis, de la Oceanografie (1934) și de la eseurile care preced primele lui mari sinteze științifice, A l chimia asiatică (1935) și Cosmo logie și alchimie babiloniană (1937). Este, totodată, perioada roma nelor „trăiriste“, analizate în paralel de Cornel Ungureanu: Isabel și apele diavolului (1929), Întoarcerea din rai (1934), Huliganii și Șantier (ambele, 1935). Lor li se adaugă romanul cel mai cunoscut (dar nu și cel mai valoros) al scriitorului, și anume, Maitreyi (1933). În ele și în eseurile din această perioadă, criticul descoperă ruptura interioară eliadescă, prezentă, între altele, în destinul divergent al Dublului: Petru și Pavel Anicet. Unul reprezintă aspirația frântă către inițierea deplină, refuzată din motive nedivulgate, celălalt, traiectoria calmă și cumva mediocră pe calea cunoașterii raționale. Nu alta va fi ruptura tragică din personalitatea lui Mircea Eliade însuși, cu observația că aspirația irațională către o „mântuire“ cețoasă l-a dus în paginile imunde ale publicațiilor le gionare, fapt care l-a urmărit ca un blestem toată viața.
Capitolul al treilea – al doilea, în ordinea interpretării propriu-zise a operei – este intitulat Amintirile. Ca și cel precedent, este întrețesut cu notații de tip memorialistic, în acel itinerar al tranzacției critice existență – esență, de care vorbeam. Înțelegerea mecanismelor operei eliadești nu este pentru Cornel Ungureanu un exercițiu sec, rece, al rațiunii dominante, ci o cufundare (și o confundare, ca să fac un joc de cuvinte ispititor) în straturile unei opere care are consistența „apelor diavolului“. Mircea Eliade este un autor de analizat, dar mai cu seamă un reper, deopotrivă intelectual și de viață: o ancoră de care criticul se folosește pentru a nu se scufunda în mâlul epocii comuniste. Un alt mod, poate mai profund, de a spune că opera savantului a salvat, într-o anumită măsură, cultura română de după 1948 de pericolul dizolvării în ideologic și în irelevanță…
Cartea se încheie cu un alt capitol, intitulat Locțiitorii, redac tat în stil de jurnal intim, dacă nu cumva textele sunt la origine chiar pagini de jurnal. Pornind de la evenimente culturale ale Timișoarei din ultimul deceniu comunist (cum a fost o strălucită conferință a lui Andrei Pleșu), criticul construiește o frumoasă parabolă a supraviețuirii prin cultură: prin cultura de performanță, se înțelege. Exact ideea fundamentală a „generației Eliade“. N-aș exclude, în această sugestie a ștafetei dintre marii interbelici și „școala de la Păltiniș“, nicio afirmare a organicității culturii române, în pofida comunismului.
Fără să fie o carte simplă, cu structură limpede, Trepte. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade reprezintă o contribuție notabilă la exegeza scriitorului și, totodată, o realizare aparte a genului critic în sine.