O săptămână întreagă
Te ascuți, devii febril, timp cu mai multe fețe: de aur,
de argint, de bronz și de fier!
De câte ori mi se pare că sunt cât de cât fericit
înseamnă că în acele momente mă simt un izvor
ivit din pământ, într-un peisaj silvestru
unde susură încredințat că pădurea aleargă înapoi,
în lungul firului său de apă, în timp ce el stă pe loc,
la umbră, aidoma unui câine întins cu botul pe labe.
De câte ori cunosc câte-o femeie cu anumite
trăsături – ihtiomorfe – ale chipului, mi-aduc aminte
un vis din copilărie. Se făcea că mă aflu,
de-o săptămână, în burta unui pește. O săptămână
întreagă printre mrene și somni. Printre moruni
și crapii ieșiți la plimbare,
în clipele lor facultative de reverie. Te ascuți, devii
febril, timp cu mai multe fețe, fără ca, în prealabil,
să mă consulți și fără să ții seama de urmările
întotdeauna potrivnice și de bietul suflet (de care
sunt legat)
ajuns, puțin câte puțin, atât de curat, încât prezența
mea – unde sunt oameni – stârnește, adesea, mânie.
Rotitoare dulbine
Lapte de mamă,/ lapte dulce, lapte sfânt./ Au
crăpat dintr-odată sânii femeilor,/ ai tuturor
femeilor de pe pământ./ Stau până la gât în lapte,/
la fel ca soarele de iarnă, în zăpadă,/ la fel ca
măcelarii, pe lumea cealaltă, /în sânge de vițel,
în sânge de taur,/ în sânge de vacă./ Spumă
de lapte/ și rotitoare dulbine./ Este precum
în repetatul coșmar/ al celor înțărcați doar
de câteva zile./ Încerc să fac pluta ca un copil
și nu pot,/ aș vrea să am aripi și nu se mai poate/
și picură lapte,/ și picură lapte/ până și din țâțele
de piatră/ ale frumoasei femei a lui Lot./
Un coșmar? O farsă? O iluminare/ al cărei tâlc
își are cuibul într-un mit?/ Au crăpat sânii
femeilor,/ ai tuturor femeilor de pe pământ./
Spumă de lapte, de lapte de femeie,/
și rotitoarele dulbine./ Dacă ar mai fi și mama,
tânără,/dacă ar mai fi și mama, tânără,/ ar trece,
desigur, laptele – laptele sfânt – peste mine!
Și totuși
Și, totuși, în sufletul dumitale, femeie,/ se ascunde,
până la adânci bătrâneți, o Medee/ și-o salcie
cu foșnetul viclean/ ce-și leapădă coroana de mai
multe ori pe an./Își cântă, singur, șarpele,
din clopoței,/ printre frunzele amare și verzi ale ei./
Și de fiecare creangă, spânzurat,/
se leagănă, la fel ca Absalom, câte-un bărbat/.
De ce nu mă lași, femeie, de ce nu mă lași/ – sau vrei
să mă vezi certându-mă cu statuile acestui oraș(i)?- /
lasă-mă să-mi fac o casă/ din oasele și din carnea ta
de făptură frumoasă./ Și din pletele bălane: /perdele
la ferestrane./Voi deveni din ce în ce mai neștiut /
între pereții doar din paie, altădată, și din lut./
Și, prin curte, sânii tăi:/ doi zăvozi albi și tineri și răi/
ce nu vor lăsa pe nimeni să intre/ nici vipia, în toiul
verii, și nici vântul /
bătând, în același timp, și înapoi și înainte/.
Femeie, femeie: pe un sacru piedestal, /
iar ca sentimente:/ doar niște cioburi dintr-un cristal.
Zbor vertical
„Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume“
(Ion Barbu)
Iubita mea, de ce mai stai?: /Au înflorit bujorii
de cristal din rai !/ De ce nu-ți iei concediul cuvenit:
Nu vezi cum umbrele ni se lungesc spre mit ?/
Nu simți cum bate vântul dinspre moarte/ Cu cele
șapte feluri ale sale de eșarfe?/ Să ne lepădăm,
iubito, măcar pentru o lună,/ De trupurile noastre
din paie și din humă/ Și fără de aripi și fără de roți/
să zburăm în direcția norilor savaoți./ Și ochii tăi,
ca două mure,/ îi vom lăsa – zălog – într-o pădure. /
Îi vom lipi de-o creangă unui pom/ spre a ne vedea
și pomii cum zburăm, / uluiți de înțelesul acestei
isprăvi:/ două ecouri înghițite de albastrele slăvi./
Un zbor vertical și tot mai subțire/ amirosind
a rugă, dar și a răzvrătire. /Să fugim de pe cruce,
iubita mea, împreună:/ o zi, o săptămână
sau chiar pentru o lună ! /Vor cleveti pe seama
noastră, vreme îndelungă,/ toate omizile
însemnate cu o singură dungă/ și toate lăcustele/
vânturându-și fustele/ prin iarba de pe dealuri/
lipsită de idealuri/ la fel ca apele – din hărți –
de cercuri și de valuri/ și cum, de lacrimi, ochiul din/
acel triunghi tăiat spre lume: un triunghi virgin!
Femei şi bărbaţi
Dacă ar trebui să-i mulţumesc pentru ceva anume
lui Dumnezeu este faptul că nu mi s-a dat să fiu femeie:
să pierzi, lună de lună, sânge, zile în şir. Să fii trezită, în zori,
sau când vine, băut, de la crâşmă, noaptea târziu,
de insistentele mângâieri ale bărbatului, pe coapse
şi pe rotunjimile fierbinţi ale sânilor. Apoi începe lupta,
dezmăţul, încăierarea. Începe grotescul spectacol
cu o căprioară devorată, fără milă şi fără scrupule,
de lupul flămând. În loc să-i arăţi cât eşti de puternică,
preferi să-l strângi, avidă, în braţe. Îl mângăi de parcă el
ar fi, în mintea ta tulburată, o victimă: cel treierat,
cel prins în mreajă, în nevăzutele fire magice ale unei
capcane. Gura lui lacomă și aerul febrilei sale respiraţii.
În loc să te aperi, doar te prefaci că te aperi. Eşti moale
ca o păpuşă de cârpe: un truc prin care îl încurajezi
să sape tot mai adânc în tine, până când umilinţa la care
eşti
supusă – o umilinţă tipică – se preschimbă în voluptate.
Până când biblica lui duşmănie – şi pe care o îngădui
şi o stârneşti – este resimţită drept un amestec de tandreţe,
uimire şi frică: frica să nu fiţi surprinşi de un înger
(s-ar speria sărmanul și ar suna, repede, la 1-1-2),
frica să nu dureze totul prea puţin şi mai ales teama
de posibila amestecare a trupurilor, încât să nu se mai ştie
care este unul și care celălalt,
care sunt ochii tăi, omoplații, rugăciunile, gândurile
și care, așadar, ale lui.
Un ritual pe a cărei durată încerci să te ascunzi de tine,
în el: de firea ta lunatică, vicleană,
ierboasă. Carne însetată de carne. Și de grija ca nu
cumva, dimineaţa, la serviciu, să te dai prin ceva de gol…
Erată
Așa cum cred doar copiii: apusul de soare
„este chiar răsăritul său văzut de la spate“.
Dintr-un aur nu se pot face decât două inele.
Într-o cupă de ghindă încap mai multe armate.
Obscura cifră a vieții noastre:
tot mai luminoasă, la câte-o stacană de vin!
Suntem asemenea frumoaselor săbii:
Latul femeiesc! Tăișul masculin !
Există cuvinte cu sex de fecioară,
de târfă, de zeiță și de regină.
Moartea câtor flori, în timpul unei veri,
o ia asupra sa o singură albină?
De-ar fi și „Dincolo“ spelunci și păsări călătoare
Și bătături cu acareturi și lănțuguri la porți.
O colindă pentru înțelesurile fixe!
Pietrele și norii. Viii și cei morți!
Avem cu toții, în suflet, povești
Pe care nu le vom povesti niciodată.
Ce bine ar fi de s-ar lăsa și viața
Înjosită, spre apusul ei, de o erată!
Spre seară
Să nu mai vii, te rog să nu mai vii,
Dacă vei veni înseamnă c-o să pleci din nou,
Lăsând în urma ta, din tine, doar atât:
Un palid și un tot mai trist ecou.
Și nici măcar oglinda ce te-așteaptă,
În holul, cu un singur bec, de la intrare,
Nu mai înțelege absolut nimic
Din nadirele sale tot mai adânci și mai clare.
Ești așteptată, cum firimiturile de pâine,
De porumbeii, unul lângă altul, la fereastră.
De ce nu vii, te rog să vii din nou, spre seară,
Și îmbrăcată tot în rochia albastră
În care semeni, din păcate, cu un înger
Venit să-i dăruiască unui om o floare,
Neistovita mea iubire de demult:
Din vremea îndepărtatelor iluminări viitoare.