A trecut și 23 august și nu am observat ca vreo televiziune să fi dat atenție acestei date importante din istoria noastră contemporană. Nu-i bai, dar consensul ăsta parcă prea miroase a un fel de conspirație a tăcerii. În urmă cu 35 de ani încă era Ziua națională a României. Ne aducem aminte de ultima defilare din 1989, dar desfășurată pe Știrbei Vodă, și nu pe Aviatorilor. Alta nu a mai avut loc. Și totuși acum s-au împlinit 80 de ani de la acea zi de vară când regele a luat taurul de coarne și a hotărât desprinderea țării de Germania nazistă. A făcut sau n-a făcut bine? Atâtea s-au spus despre implicațiile lui 23 august 1944 încât a le lua tu acum de la capăt reprezintă nu doar ceva extrem de chinuitor, ci și foarte jenant. Dar să nu uităm că tot în vara aceasta s-au împlinit opt decenii de la atentatul eșuat împotriva lui Hitler, organizat de nefericitul colonel Claus von Stauffenberg, interpretat penibil de Tom Cruise într-o ecranizare mediocră. Și uite cum se leagă lucrurile. Să facem un scenariu care începe cu „ce ar fi fost dacă“… Așadar, ce ar fi fost dacă atentatul reușea și Hitler dispărea de pe scenă? Evident, Europa și lumea erau salvate, dar nu așa cum s-ar crede, de nazismul nemțesc, ci de… comunismul rusesc. Hitler îndepărtat împreună cu gașca lui de criminali odioși, Germania nu ar fi avut de ales și ar fi fost condusă de o juntă militară. Și slavă Domnului erau destule figuri luminate, generali și mareșali descinși din vechi familii aristocratice germane, care puteau să administreze foarte bine o țară aflată pe marginea dezastrului. A se revedea „Procesul de la Nürnberg“ și rolul jucat de Marlene Dietrich. În asemenea condiții nu cred că pacea cu anglo-americanii nu ar fi fost posibilă. Ba dimpotrivă, asta s-ar fi și indicat. Denazificarea Germaniei putea pleca de aici cu mult succes. Și uite că acum intrăm și noi în ecuație cu fatidica zi de 23 august. Ceea ce la o primă vedere pare secundar, de planul doi, își dezvăluie însemnătatea cu maximă pregnanță. Ieșirea noastră din alianța cu Germania le-a făcut rușilor un serviciu imens și nesperat. Am deschis un culoar formidabil pe unde să pătrundă celovecii până în inima Europei. Rezistența pe Carpați, pe care Hitler și Antonescu o visau ca fiind de netrecut, a pierit astfel ca prin farmec. Ce rezistență să mai opui când tu te-ai dat la o parte și i-ai lăsat pe dușmani să înainteze nestingherit? Niciuna. Ceea ce se spune că prin actul nostru am scurtat războiul cu nu știu câte luni, nu este propagandă ordinară, ci chiar purul adevăr.
România putea să asigure o împotrivire eficientă și să-i țină pe ruși pe loc mult și bine. Dar asta înseamnă să nu mai fi avut 23 august sau ziua aceasta să fie una obișnuită. Noi aveam datoria să ne batem cu rușii până la capăt doar dacă existau speranțe ca anglo-americanii să realizeze cu germanii o pace separată. Iar pacea asta era perfect realizabilă dacă reușea atentatul lui Stauffenberg. Dar atentatul a eșuat. Mă îndoiesc că cineva de la București pe vremea aceea a făcut o asemenea asociere. Hitler, la rândul lui, dorea să obțină o pace cu americanii, dar în mod cert americanii nu voiau pace cu el. Cu alt conducător neamț, da. În asemenea condiții actul de la 23 august poate fi privit ca necesar, fiindcă oricât am fi rezistat nu am fi putut să învingem. A nu uita că în ciuda celor declarate de rege în ziua respectivă, armistițiul a fost semnat abia pe 12 septembrie, ceea ce ne-a pus în situația de-a fi tratați în continuare de ruși drept inamici. Așa se explică faptul că în intervalul respectiv de trei săptămâni au căzut în prizonierat peste o sută de mii de soldați, subofițeri și ofițeri români. Și totuși… Americanilor trebuia să li se vâre bine în cap următoarea idee: Stimați aliați de peste mări și țări… Pericolul mare nu mai e Germania, ci URSS. De acolo vine marele rău, acolo se pregătesc planurile de distrugere a ființei umane. Chiar dacă Hitler a scăpat din atentat, zilele lui sunt numărate și în scurtă vreme va claca. Este foarte bolnav etc., etc…, pe când Stalin e sănătos tun. Mustăciosul abia așteaptă să calce în picioare țări care până atunci l-au sfidat socotindu-l barbar și așa mai departe.
România, din acest punct de vedere, putea să joace un rol cheie. De faptele noastre de arme putea depinde viitorul Europei. Până la urmă acesta era rolul pe care trebuia să ni-l asumăm până la capăt. Rezistați cât puteți! Poate americanii vor cădea la o înțelegere cu nemții, poate își vor da seama de unde vine marea primejdie și la o adică s-ar reorienta și vor îndrepta armele contra rușilor. Evident, ce spun acum e pură fantezie. O asemenea răsturnare a situației de pe front ar fi fost o veritabilă lovitură de teatru. Ceva cu adevărat imposibil. Dar asta e plăcerea chibițului… Să facă scenarii, să vadă în istorie o multitudine de posibilități… Doar că istoria e una singură. Aceea pe care am trăit-o, o trăim. Restul e… literatură…