Cine a citit Vicontele de Bragelonne, romanul lui Alexandre Dumas, nu poate să nu fi rămas intrigat de povestea omului cu masca de fier. O poveste bazată, se spune, pe fapte istorice verificabile. Am urmărit recent, pe un post tv francez de nișă, un documentar despre acest subiect fascinant. Un documentar în care au fost invitați să-și spună părerile (adesea divergente) mai mulți istorici, muzeografi și scriitori specialiști în această bizară istorie.
Primul nume mare care a evocat existența acestui personaj condamnat să poarte o mască în toți cei 34 de ani de pușcărie a fost Voltaire. Care ar fi auzit povestea pe cînd își ispășea o condamnare la Bastilia, ultimul loc unde a ajuns prizonierul mascat, deja mort și îngropat în vremea pușcăriașului Voltaire.
Dumas, dar și alții, au exploatat subiectul, au avansat fel și fel de ipoteze cu privire la identitatea prizonierului mascat. O inventariere recentă a ajuns la 60 de ipoteze. De la Fouquet, la un frate geamăn al regelui Ludovic al XIV-lea, de la un valet care știa prea multe, la Molière (care nu ar fi murit pe scenă, ci a trăit mult după aceea în pușcărie). Chiar d’Artagnan, mușchetarul (cel real, nu personajul lui Dumas), a fost socotit demn de acest rol.
Documentarul de care vorbesc a întors pe toate fețele problema, una dintre observațiile pe care le-am reținut e aceea că „mascatul“ a fost arestat la sosirea în Franța (traversînd Canalul Mînecii într-o corabie) și i s-a atribuit un nume, iar în momentul în care a murit, la Bastilia, a fost înregistrat cu alt nume. Unul din istoricii participanți la dezbatere a subliniat că era o practică a vremii ca deținuții politici să fie înmormîntați cu alt nume, pentru a nu da prilejul simpatizanților să-i omagieze. Se gîndeau la toate, francezii!
În cazul Omului cu masca de fier se spune că măsurile luate la moartea sa au fost mai drastice: s-au răzuit toți pereții, pentru ca nu cumva să fi rămas vreo însemnare a deținutului, s-au ars mobilele din celulă (da, a avut regim special și s-a bucurat de mobile, de lenjerie fină, de diverse obiecte care nu populează, de obicei, cămăruțele pușcăriilor). Unele povești spun că uneori mascatul cînta la chitară, dar nu-l auzea nimeni, pentru că ar fi putut transmite secretele pe care le deține, prin cîntec.
Cel mai mare secret deținut de misteriosul personaj era identitatea sa. De aceea purta mască, să nu-l recunoască nimeni. O anecdotă spune că pe cînd se afla în închisoarea Sainte-Marguerite, pe o insulă în golful Cannes, prizonierul ar fi zgîriat pe spatele unei farfurii numele său și ar fi azvîrlit farfuria în mare. Cînd a găsit-o un pescar a dus-o comandantului pușcăriei care și-a dat seama că omul din fața lui, analfabet, nu a descifrat numele. Și i-ar fi spus: Norocul tău cel mare e că nu știi să citești! Iată, măcar în povestea asta, analfabetismul a salvat vieți.
Înainte de a viziona documentarul, nu aveam o părere despre omul cu masca de fier. După ce am văzut filmul, am rămas și mai derutat: știam mai multe, dar mai nesigure.
Totuși, am rămas în minte cu un personaj care, deși cumva secundar în poveste, este fascinant. E vorba de Bénigne Dauvergne de Saint-Mars, un mușchetar, fiul celui care aproviziona cu pîine Curtea Regelui Soare, și a unei femei cu origini nobile. În 1650, la vîrsta de 24 de ani, Dauvergne obține un post de mușchetar sub comanda lui d’Artagnan (cel real), alături de care participă la arestarea lui Fouquet. Pentru asta și pentru alte fapte de arme, este numit comandantul donjonului de la Pignerol (o localitate din Piemont, aparținînd atunci Franței, astăzi, Italiei). O construcție militară care, odată cu sosirea lui Saint-Mars, se transformă în închisoare, inițial, pentru un singur deținut, omul cu mască.
I se amenajează o celulă cu toate cele de trebuință (istoricii susțin că asta e o dovadă a identității nobile). După 16 ani de conviețuire acolo, în 1681, Saint-Mars și misteriosul deținut sînt transferați, tot în Piemont, în fortul Exilles. Un loc friguros, care afectează starea de sănătate a deținutului. După șase ani, o nouă mutare, tot în tandem, în fortul de pe Insula Sainte-Marguerrite, în Golful Cannes. Saint-Mars se bucură de noile condiții, de clima mediteraneeană și visează să-și sfîrșească zilele acolo, drept pentru care dispune și construirea unui cavou de familie. În timpul transportului din Piemont în Provence, deținutul ar fi avut pe cap o mască din oțel, cea descrisă de Voltaire, care ar fi avut o parte mobilă în dreptul bărbiei pentru hrănire. (În rest, spuneau istoricii din documentar, masca era textilă și deținutul și-o putea scoate cînd era singur).
În noul loc, pe insulă, unde se mai păstrează celula, deținutul a avut parte de un tratament confortabil, avea un veceu care se vida în mare, un șemineu (Saint-Mars, dimpotrivă, nu avea șemineu).
Dar tihna mediteraneeană avea să se termine după 12 ani, cînd paznic și deținut sînt mutați la Bastilia, în 1698. Acolo unde, mai tîrziu, Voltaire va afla misterioasa poveste.
Saint-Mars mi-a devenit simpatic, deși documentarul nu era despre el. M-am întrebat (filmul nu mi-a răspuns) dacă el știa identitatea și celelalte secrete ale celui pe care-l păzea. Nu am aflat dacă s-a împrietenit cu el, pentru că, totuși, au trăit unul lîngă altul 34 patru de ani!
Nu a rămas nimic scris în urma lui Bénigne Dauvergne de Saint-Mars, nimeni din anturajul lui nu a aflat vreun amănunt care să ducă la dezlegarea misterului.
Acelea au fost vremuri cînd a păstra un secret era o formă de onoare.