Fiind o componentă inițială statornică a formării spirituale dobândite de Elena Văcărescu, cultura de tip clasic explică nu numai atracția urmașei Văcăreștilor către poezia evocatoare de antichități a neoclasicilor parnasieni, ci și rezolvarea dramei personale avute după idila cu principele moștenitor al Regatului României. În urma scandalului provocat, domnișoara de onoare a lui Carmen Sylva a trebuit să se consoleze cu ideea că rațiunile de stat înving sentimentele, iar literatura europeană ne oferă numeroase exemple în acest sens. Temperamentul romantic tumultuos al Elenei Văcărescu a fost cenzurat de componenta de puritate clasică și a produs o mutație majoră în viața ei, care a fost explicată astfel: „Hotărâtă să nu mă mărit, nici să ascult ceea ce dragostea putea, în treacăt, să-mi murmure dulce și misterios, am fost cuprinsă de o pasiune ce nu mă va părăsi până la ultima suflare și – cine știe? – poate voi duce-o încă și dincolo de mormânt. Vreau să spun un dor veșnic, o sete de acțiune, o ardere continuă pe care aș numi-o patriotism, dacă patriotismul cel mai puternic chiar ar fi putut sălășlui atâta timp, ca în cazul meu, în sufletul unei ființe omenești. Fără cămin, fără avere, fără soț, am început să iubesc România cu o pasiune ce-mi acapara orice moment al zilelor, care-mi hărțuia nopțile și care, mai bine de 40 de ani, a știut, doar ea, să mă facă să simt toate emoțiile și toate bucuriile. Începând din 1895, n-am mai văzut, auzit și respirat decât prin țara mea, pentru țara mea – aceasta fără răgaz“ (Memorii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pp. 182-183).
Dacă s-ar fi încălcat protocolul regal și ar fi devenit regină a României, Elena Văcărescu nu ar fi fost încercată, după toate aparențele, de o astfel de revelație, deși i se atribuie, nu fără motiv, eredității și mândriei descendenței, profundul patriotism și preocuparea constantă de a aminti în opera sa, scrisă în limba franceză, originea românească. Așa însă, istoria națională și-a urmat cursul grație lui Ferdinand Întregitorul și Reginei Maria, dinspre străinătate venind pentru Marea Unire ajutorul deloc neînsemnat al Elenei Văcărescu, care a fost prezentă și la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (la fel cum va fi și la acela de la Paris, din 1946). Pe cât de cruntă a fost drama sentimentală suferită în tinerețe de domnișoara de onoare din suita princiară, pe atât de nobile i-au fost mai târziu intervențiile salutare întreprinse, când „ambasadoarea sufletului românesc“ (Nicolae Iorga) a jucat un rol determinant în diplomația noastră. La Liga Națiunilor Unite din Geneva, Elena Văcărescu a îndeplinit, alături de Nicolae Titulescu, importante misiuni diplomatice și culturale încredințate din țară, ea înțelegând că destinul i-a hărăzit să fie în străinătate „sol“ și „crainic“ a tot ceea ce este românesc viabil. Fire melancolică, contemplativă, meditativă, dominată de un acut sentiment thanatic, aspirând la seninătate și la pax magna, exilata a devenit extrem de activă, până la a practica un militantism tenace derivat dintr-un patriotism exemplar. Ansamblul activităților publice, culturale și chiar politice i s-au regrupat sub semnul devotamentului activ și pragmatic față de românitate.
supusă în țară umilințelor și lovită brutal în delicata ei discreție și sensibilitate, Elena Văcărescu a crezut cu ardoare că ursita i-a menit în exil să-și închine viața ideii expansiunii spiritualității românești pe plan continental. Animată de sentimente patriotice și umanitare, cea devenită persona non grata în țara natală a avertizat asupra riscurilor care pândesc popoarele ce se izolează într-un naționalism îngust, prin disprețuirea contextului internațional și preamărind exclusiv propria lor viețuire închistată în etnocentrism. Oricât de puternică ar fi vitalitatea unor astfel de popoare cu retardări etnocentriste, porțile universalității le vor rămâne mereu închise, deoarece adevăratul patriotism înseamnă altceva: „Tipul patriotismului autentic mi se pare acela care știe să țină cumpăna dreaptă între elementul național și factorul internațional. Cu rădăcini adânc înfipte în glia românească și în substanța trecutului, sufletul nostru va îmbrățișa cu privire ageră și nepărtinitoare toate orizonturile. Cu cât va privi mai departe, cu atât rădăcinile lui vor pătrunde mai puternic în elementul natal. O floare nu poate crește și rodi decât dovedind potrivnicia plantelor parazite ce-o înăbușesc și străbătând victorios în lumina însorită a cerului larg cuprinzător“ (Ibidem, p. 173).
În viziunea Elenei Văcărescu, ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului neamului, de interesul manifestat pentru izbânzile generațiilor ce ne-au precedat. Numai astfel se poate aspira, în vremuri tulburi, la înțelegerea deplină și imparțială a evenimentelor, la un viitor în organică dezvoltare. Dar ideea românească se va sprijini pe contextul internațional, care nu contrazice decât în aparență datul etnic, întrucât niciun neam nu-și poate înțelege propria-i tradiție decât comparându-se cu alte neamuri. Referindu-se la ultimul vlăstar din speța Văcăreștilor, Nicolae Iorga scria: „[…] cred cu toată convingerea că între cine cântă mediocru în românește după inspirații total străine și între cine aduce […] acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una din cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admirație aceasta“ (Oameni cari au fost, III, Editura Fundației, București, 1936, p. 371). Este o apreciere corectă venită din partea naționalistului Iorga.
Deși va fi legată de locurile natale în care își va (re)descoperi, atavic, propria matrice sufletească, poeta de expresie franceză înțelegea sentimentul dezrădăcinării în cu totul alți termeni de cum îl resimțeau sămănătoriștii sau prietenul ei Octavian Goga, aflat pentru câtva timp în umbra zidurilor pariziene: „Dezrădăcinare! Cuvânt greu, cuvânt trist, cuvânt tragic! Dorul meu de frumos și de divin, nostalgia pământului născător și toată aspirația mea către deslușirea poetică a tainelor eterne, nu le-am cântat în grai românesc, ci în grai străin. Oameni de pretutindeni mi-au acordat atenția lor, mi-au ascultat cuvântul: și le-am spus lor cuvânt neromânesc. Ani de-a rândul am rămas departe de tot rostul existenței mele sufletești. […] Dezrădăcinare! Și totuși, Domnilor, acest cuvânt dureros nu mi se potrivește. Refuz să văd un fenomen de acest fel în existența mea tumultuoasă. Căci dacă eu nu eram în țară, țara era cu mine. […] Sălașul meu parizian a fost întotdeauna un colț de patrie românească. În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă românească […] Mă simțeam acolo, departe, în misiune. Eram un sol al sufletului românesc, sortit să-i cânte destinele, să-l împărtășească prietenilor și neprietenilor, să-l apere, să-l preamărească“ (Memorii, ed. cit., p. 168).
Elena Văcărescu nu a cunoscut suferințele specifice exilaților, ea constituind în sine un caz în rândul lor: „«Dumneata ești un caz» îmi spunea Barrès și încă ceva prin care mi-a câștigat inima: «D-ra Văcărescu nu este o femeie, D-ra Văcărescu este un întreg neam». Nu femeie? Nu, nu sunt o femeie, sunt un monstru în înțelesul subtil și atrăgător al cuvântului, o creatură fără sex, o îndrăgostită totuși care are nopți de extaz și tulburare: tainele mele, abisurile în care cad, când îmi imaginez că în urma cutărui eveniment România poate deveni nefericită sau jignită numai…“ (Ibidem, p. 183). Descendența din Văcărești revine ca o remușcare ce o va urmări mereu: „Am conștiiința de a fi respectat consemnul strămoșesc, străduindu-mă din toate puterile să colaborez la «creșterea limbii românești» și la a «patriei cinstire»“ (Ibidem, p. 171).
Ultima descendentă a neamului Văcăreștilor își va găsi echilibrul în sentimentul datoriei împlinite față de a „patriei cinstire“, dar abandonarea limbii române în creația literară este cauza unui profund și durabil impas pe care a încercat să-l surmonteze: „Atunci când pentru a realiza și a te realiza împrumuți de la un neam ceea ce e mai al lui – cuvântul, rod al strădaniilor seculare – capeți îndatoriri tot așa de sfinte ca ale sângelui, îndatoriri pe care eu mă mândresc de a le fi respectat – Franța o știe, dealtminteri. […] Dedesubtul limbii adoptive, cuvântul copilăriei se agită, luptă crâncen împotriva uitării și apare brusc, în plin vârtej creator[,] în plin proces de invenție, atunci când între spirit și lume se deschid larg zăgazurile. […] Trebuie apoi să împaci cuvântul adoptiv, ca și cum, după o dragoste sălbatecă dar oprită, te-ai întoarce la căsnicia legitimă. Ți-i sufletul un câmp de bătaie, ești trist și așa de singur între cele două tabere“ (Ibidem, pp. 15-17). Un câmp de bătaie i-a fost și sufletul disputat între românitate și țara de adopție.
Plasarea Elenei Văcărescu între două culturi a dezavantajat-o încă de la început, când volumul de versuri Chants d’Aurore nu a avut niciun ecou în țară. Lipsa receptării poate fi pusă pe seama faptului că tânăra poetă de expresie franceză a nesocotit testamentul literar al lui Ienăchiță Văcărescu, scriind versuri în altă limbă, într-o vreme a promovării intense în literatura noastră a specificului național. Este cunoscută reacția lui Eminescu, care îi spunea indignat lui Maiorescu: „Să nu știe oare românește? spuneți-le (era vorba despre părinții poetei – n.m., V.S.), spuneți-le că voi învăța-o românește eu și-om vedea dacă fiica Văcăreștilor va continua să ne nesocotească (subl. aut.)“ (Ibidem, p. 15). Nu bănuim în ce fel și-a propus autorul Epigonilor să o învețe pe rebela poetă românește (printr-o urecheală sau prin predarea de lecții particulare?), însă este cert că acestea erau spuse înainte ca mintea genială să se întunece. Oricum, efectul celor spuse de Eminescu a fost cel scontat: „[…] după aceea, de câte ori publicam ceva, imaginea divinului Eminescu se înălța mustrătoare și mă obliga să-i cer iertare./ Mânia lui Eminescu s-a răzbunat postum. […] Cuvântul nesocotit al strămoșului îmi cotropea, confuz dar implacabil, sufletul, răzvrătindu-se împotriva cuvântului adoptat, căruia datoresc totuși ceea ce e mai bun din ceea ce-am putut fi și de care mă leagă, ca atare, o gratitudine fierbinte“ (Ibidem). Faptul că Elena Văcărescu și-a scris opera în limba franceză nu îi poate anula dreptul de a fi integrată culturii noastre, iar Camil Petrescu spunea cu pertinență că „o asemenea personalitate onorează două literaturi“.