î n septembrie 1922, jurnalul Virginiei Woolf consemnează un nou
capitol din istoria acestui mariaj eșuat. Partridge era pe cale să
devină partenerul de afaceri al familiei Woolf, angajându-se în
eforturile de a diversifica producția Editurii Hogarth. Mai mult,
era dispus să se mute la Londra, uitând complet de îndatoririle
conjugale. În acest timp, „Carrington îi trece cu vederea infidelitățile.
O face cu buzele strâns lipite. Va picta. Dar nu va mai fi niciodată o femeie
tânără“ (Woolf, 1978 D: 198-199). În momentul când Virginia scrie acest cvasiepitaf,
Carrington avea douăzeci și nouă de ani. E uimitor că ea, scriitoarea,
care se încăpățâna să scrie eseu după eseu și roman după roman, nu dădea
o șansă de supraviețuire unei alte artiste. Textul arată că biata, nefericita
femeie avea de ales între artă și renunțarea la atributele care au făcut-o atât
de iubită de către cei care au cunoscut-o: darul unei tinereți expansive, hrănite
din inocență și bunătate.
Doi ani mai târziu, imaginea părea și mai degradată și portretul încă
mai lipsit de strălucire. În 1 noiembrie 1924, Virginia înregistrează în jurnal:
„Ne-am dus la Hamspay într-o zi umedă
& cețoasă & am văzut ce ar fi putut fi peisajul
în vreme însorită. O pajiște lină cu copaci
grupați, ca și cum ar fi fost oameni care vorbeau,
duce spre dealurile joase acoperite cu iarbă.
Am urcat spre vârf cu Carrington; dar bărbații
cei tineri, P. Richie & Senhouse, sunt cam
prostuți – pentru că lui Kytton îi place acest
gen & se înconjoară cu ei. Carrington arăta
de parcă tocmai fusese bătută de Ralph. E
într-adevăr banală? mă întreb. Sau doar o
floare-a-soarelui rămasă fără soare?“ (Woolf,
1978 D: 321).
Reflecțiile Virginiei nu mai au, de data
aceasta, aerul războinic al amazoanei care se
află față în față cu o inamică redutabilă. Ea
consemnează un proces inevitabil de devitalizare,
de ofilire a unei ființe care s-a dovedit incapabilă
să facă – măcar o dată în viață – alegerile care
să-i aducă fericirea. Imposibila conviețuire
cu doi bărbați radical deosebiți o deposedează
de atributele feminității, manifestate în primii
ani printr-o irezistibilă exuberanță, determinândo
să se refugieze în fantasme sexuale necristalizate,
dar suficient de intense pentru a-i provoca
neliniște. În 1923, Carrington îi vorbește lui
Gerald Brenan despre frământările ei și despre
obsesia față de prietena ei mai mare:
„Virginia a fost fermecătoare. Dar a fost
un mic coșmar. Tânjeam să vorbesc cu ea
despre tine, să-i pun sute de întrebări. Dar
simțeam de parcă între noi ar fi fost o fereastră
de sticlă și ea nu auzea ceea ce-i spuneam“
(Carrington, 1970: 245). Dar asta nu e decât o
treaptă dintr-o evaluare încă mai radicală.
Pictorița își luase obiceiul să se autoinvite să
ia ceaiul cu Virginia, ca să poată vorbi „singure,
despre toate aventurile noastre și despre
Gerald“ (Carringtoon, 1970: 244). Iar acestuia,
omul de care se simțea „cel mai aproape în
spirit“ – spre deosebire, mărturisește ea, de
Lytton, „care are asupra mea efectul de a mă
face să par atât de stupidă și de lipsită de
speranță încât aș vrea să evit lumea și să mă
retrag“ (Carrington, 1970: 249) – îi scrie:
„Familia Woolf îmi place mult mai mult
decât le plac eu lor. Pe Virginia o iubesc carnal,
ceea ce mă umple de emoție când o văd. Sunt
cei mai buni vorbitori dintre toți oamenii pe care-i cunosc. Cât de repede
conversația devine inteligentă și amuzantă atunci când vorbește Virginia!“
(Carrington, 1970: 261).
a ceastă mărturisire vine în împrejurările în care femeia
ajunsă la treizeci de ani nu avea nicio inhibiție să-și exhibe
multiplele drame din viața ei: despre relațiile proaste cu
soțul (după patru ani de căsătorie nu se mai certau, spunea
ea, pentru că nu mai aveau niciun subiect pe care să se
certe), despre iubirea pentru Gerald Brenan, nedomolită
nici de faptul că acesta urma să se însoare, despre servitutea voluntară în
relația cu Lytton Strachey și așa mai departe. În acest context, Virginia îi
apare drept o stea strălucitoare, un model pe care ar dori să-l devoreze, să-l
ia în posesie inclusiv pe cale sexuală. Era fascinată de „sufletul lesbian“ al
Virginiei, venerând-o cu o pasiune ce atingea incandescența.
De partea cealaltă, Virginia nu părea pe deplin conștientă de pasiunea
pe care o declanșase în inima fetei pe care mai mult o compătimea decât o
aprecia. În mod evident, o căina pentru cum arăta („oarecum smochinită“)
și pentru neglijența vestimentară. Cu toate acestea, multe alte elemente ce
țineau de profunzimile ființei lor le apropiau. Trecuseră în copilărie prin
suferințe asemănătoare, cauzate de pierderea unor ființe dragi, avuseseră
parte de o sănătate șubredă, posedau același tip de sensibilitate maladivă,
fiind predispuse la crize nervoase și depresii severe. Aveau, așadar, suficiente
subiecte de împărtășit și obstacole emoționale de depășit împreună.
Vanessa Curtis a alcătuit o listă a pseudonimelor pe care aveau obiceiul
să le folosească cele două artiste în scrisorile trimise prietenilor. Astfel,
Carrington își semna epistolele către Lytton Strachey „Mopsa“ ori „votre
grosse bébé“, iar cele către Gerald Brenan „Kunak“, „Amigo“, „Doric“ sau,
prin inversarea literelor, „Cirod“. Virginia Woolf se răsfăța ascunzându-se
în deghizamente animaliere, precum „Mandril“, „Mongoose“ ori „Marmot“,
pe lângă acel „Goat“ din copilărie. Toate acestea erau strategii prin care
expeditoarele încercau să stabilească o intimitate plină de afecțiune cu
destinatarii misivelor. Era un mod de a compensa ori surmonta natura
profund anxioasă care le domina. Despărțirile de cei dragi le provocau ambelor
crize greu de gestionat, soldate cu efuziuni sentimentale ce puteau atinge
paroxismul. Iată un singur exemplu, dintr-o scrisoare adresată de Carrington
lui Lytton Strachey:
„De fiecare dată când te întorci, te iubesc și mai mult. Ceva nou, care-mi
scăpase înainte, mă ia cu totul prin surprindere. Gândul că mai trece o zi fără
tine mă face să am dureri.“ După care, puțin mai târziu, adaugă: „Scumpul
meu, aș vrea de douăzeci de ori pe zi să fii aici!“ (Carrington, 1970: 139).
Dependența de prezența fizică transcrie profunzimea unei dependențe
psihice. Așa cum Leonard a fost pentru ultra-sensibila Virginia punctul de
sprijin, în toate sensurile cuvântului, Lytton a reprezentat reazemul fizic și
moral al aparent robustei Carrington. Aceste carențe le-au transformat pe
ambele în creatoare care au plonjat în muncă nu doar pentru a câștiga bani,
ci și pentru a umple un gol existențial chinuitor. Nici una, nici cealaltă nu au
refuzat să facă și lucruri care se îndepărtau
de axul principal al intereselor – pictura,
respectiv romanul. Carrington a executat
multe comenzi de decorație interioară, picturi
pe sticlă, mobilă pictată etc. Virginia a scris
toată viața recenzii și eseuri și a ținut conferințe
la solicitarea celor mai diverse persoane și
instituții. Implicarea permanentă în activități
în aparență nespectaculoase avea rolul de a
regla acele unor busole care indicau mult prea
des polul catastrofelor și al frustrărilor.
Le mai unea ceva: voluptatea de a-și trăi
zilele în calmul Angliei rurale, unde își
amenajaseră locuințe paradiziace. Rolul
tămăduitor al acestora a funcționat de fiecare
dată. Refugiul la țară devenea un substitut al
trăirii depline, iar mișcarea în natură ajuta
la destinderea tensiunii acumulate în perioadele
de muncă intensă ori de suferință. Viața în
aer liber le-a dat prilejul să-și ilustreze și
talentul epistolar. Dacă în cazul Virginiei
scrisorile reprezentau prelungirea naturală
a ocupațiilor cotidiene și frumusețea lor nu
mai miră pe nimeni, lectura misivelor lui
Carrington încântă tocmai pentru că sunt
neașteptat de bine scrise, de literare. Marea
lor majoritate conțin și desene, menite să
completeze o idee sau să dea consistență
mesajului pe care voia să-l comunice.
o bsedată ea însăși de
sinucidere, Virginia a
prezis, în ziua de An Nou
a lui 1932, că prietena ei
își va sfârși viața prin
proprie voință. Preluase
informațiile de la apropiații acesteia, care
detectaseră o accentuare a depresiei. Dar
nimeni nu credea cu adevărat că Dora va
comite un gest radical cât Lytton încă trăia.
Moartea acestuia a precipitat o decizie ce
fusese luată, de fapt, cu multă vreme în urmă.
Cu doar câteva zile înainte de gestul funest,
Virginia și Leonard o vizitaseră pe Carrington
la Ham Spray, unde, distrusă de moartea lui
Lytton, nu părea să mai aparțină nici ea acestei
lumi. Nota de jurnal are frumusețea și
intensitatea unei pagini de proză, în care
suferința lui Carrington, ochii ei brusc decolorați, intensa durere ce i se citea
în gesturi și cuvinte anunțau inevitabilul. Presimțind că se va întâmpla ceva
rău, Virginia s-a străduit să nu scape niciun amănunt din această întrevedere
ce a stat sub semnul tragediei iminente:
„Ne-am întors în sufrageria lui Lytton. A izbucnit în lacrimi & am luat-o
în brațe. Plângea & spunea că a fost întotdeauna o ratată. «Nu mi-a mai rămas
nimic de făcut. Am făcut totul pentru Lytton. Dar, în rest, am dat greș în
absolut totul. Lumea spune că a fost foarte egoist cu mine. Dar el mi-a dat
totul. I-am fost devotată tatălui meu. Pe mama o uram. Lytton a fost ca un
tată pentru mine. El m-a învățat tot ceea ce știu. Îmi citea poezie & în franceză».
N-am vrut s-o mint – nu puteam pretinde că nu exista adevăr în ceea ce
spunea. I-am spus că mie viața mi se părea uneori lipsită de speranță, fără
sens, când mă trezeam noaptea & mă gândeam la moartea lui Lytton. I-am
luat mâinile. Încheieturile păreau foarte subțiri. Părea neajutorată devastată,
ca un mic animal. Era foarte gingașă: uneori râdea; mă săruta; spunea că
Lytton îi iubea cel mai mult pe prietenii vechi. Spunea că se comporta prostește
cu bărbații tineri. Dar asta era doar la suprafață. Spunea că era mânioasă
pentru că ei nu înțelegeau cât era de mare. […] Stătea lângă cămin. Apoi i-am
spus că trebuie să plecăm. Era foarte liniștită & și n-a arătat nicio intenție
de a ne spune să rămânem. A coborât în fața casei. M-a sărutat de mai multe
ori. I-am spus «Deci, vii să ne vizitezi săptămâna viitoare – sau nu – așa cum
dorești?“ «Da, am să vin», sau nu, a spus. Și m-a sărutat din nou & și-a luat
rămas bun. Apoi a intrat & s-a întors spre noi & i-am făcut semn cu mâna &
ne-a făcut și ea semn cu mâna și a intrat în casă“ (Woolf, 1982 D: 82-83).
A fost ultima oară când s-au văzut. A doua zi, dimineața, la 8 și jumătate,
Carrington s-a împușcat în picior. Agonia a durat trei ore.
______________
Carrington, Dora, 1970. Carrington. Letters and Extracts form her Diaries. Chosen
and with an introduction by David Garnett. New York, Chicago, San Francisco: Holt,
Rinehart and Winston.
Woolf, Virginia, 1982D. Diaries. Volume 4 1931-35. London. Penguin Books.
Woolf, Virginia, 1978D. Diaries. Volume Two 1920-24. London: Penguin Books.