Dezbaterile politice din Europa și din America de Nord sunt legate în ultimul timp mai ales de un fenomen recent și neliniștitor: de imigrație. Vorbim de venirea masivă în Europa a oamenilor din Asia și din Africa, din țările unde sărăcia și dezordinea politică îi fac pe oameni să-și părăsească locurile natale. Ei fug din locul unde s-au născut, deoarece au aflat că în altă parte a lumii, în Europa, se trăiește mai bine și în libertate.
Venirea unui mare număr de afro-asiatici mai ales în Europa Occidentală a răsturnat echilibre politice care păreau solide și menite să dureze secole. În Germania prosperă și unificată a luat naștere un partid ce exaltă puritatea rasială; în Italia a ajuns la putere o coaliție al cărei program se opune violent imigrației; în Franța au ieșit victorioase în alegeri două partide extremiste, unul de dreapta și altul de stânga, având drept punct central al programelor măsuri contra imigranților.
Partidele politice care se opun imigrației au un numitor comun: străinul văzut ca pericol. Un instinct fundamental izolaționist îi conduce pe adepții acestei ideologii la ideea că cetățenii autohtoni trebuie să se păzească de noii veniți. Țările ar trebui să se izoleze, să se transforme în „cetăți asediate“, impermeabile la orice influență străină.
Politicienii și cetățenii naivi, căzuți în plasa naționalismului, uită un lucru esențial: demografia ascultă de propriile ei legi, nu de dorințele guvernanților. În Europa ultimelor decenii, diminuarea populației a devenit generală și constantă, în ritm tot mai accelerat. Pentru a menține nivelul actual al producției, forța de muncă trebuie importată, iar asta nu se poate face decât aducând oameni de acolo de unde ei sunt în excedent, din țările afro-asiatice. Nu există altă soluție, oricât și-ar bate capul adepții izolaționismului. Încurajarea imigrației nu mai e o opțiune, a devenit o obligație.
O mare parte a opiniei publice și a politicienilor au protestat vehement atunci când, în urmă cu câțiva ani, cancelarul german Angela Merkel i-a chemat pe non-europeni să vină în Germania. Doamna Merkel nu propunea decât o măsură de bun-simț: pentru ca Germania să rămână, economic și social, Germania, din cauză că se nășteau tot mai puțin germani, trebuia ca străinii să vină acolo și să se integreze noii lor țări. Doamna Merkel nu făcea altceva decât să indice, cu un ceas mai devreme, spre ce se va îndrepta Germania și odată cu ea toată Europa Occidentală.
De milenii, mișcarea populațiilor a avut aceeași dinamică ineluctabilă: din zone sărace sau aride, mase imense de oameni s-au deplasat, pentru a supraviețui, spre zonele bogate și favorizate de climă. La alte proporții și cu alte mijloace, imigrațiile contemporane urmează aceeași schemă multimilenară.
Tot ceea ce Occidentul ar trebui să facă acum ar fi să lupte ca inevitabila deplasare umană să se petreacă fără mari suferințe; noii veniți ar trebui să se integreze cât mai rapid și mai profund țării pe care au ales-o – deziderat greu de înfăptuit, dar nu imposibil.
Și România? Din fericire, schema europeană se actualizează și la noi, dar în variantă mai degrabă benefică. Cea mai convingătoare dovadă de europenizare a țării noastre nu o reprezintă nici apartenența la Uniunea Europeană, nici milioanele de români care lucrează în străinătate: o reprezintă miile de asiatici (indieni, tailandezi, arabi) care lucrează acum în București și în alte orașe. Ei practică meserii umile, sunt plătiți cu salariul nostru obișnuit, dar care lor le pare uriaș. Cea mai mare parte a banilor ei o trimit acasă, la familia rămasă în țară, pentru ca aceștia să poată subzista.
Dacă România, plătind un salariu obișnuit, aduce cu el salvarea a mii de oameni din alte continente, care trăiesc cu adevărat în mizerie, înseamnă că suntem deja europeni în sensul adevărat al cuvântului.
Poate că nu observăm ușor acest simplu adevăr, dar ar trebui să-l avem cu toții în minte.