Cronica literară și dăunătorii ei
Cuvântul dăunători provine din limbajul agronomilor. Îl găsesc foarte potrivit cu ce voi spune despre cronica literară. Am ales-o, dintre speciile criticii, fiindcă e cea mai „fierbinte“, mai ancorată, adică, în realitatea imediată a literaturii. Cel mai „rece“ e studiul academic, eseul situându-se la mijloc pe o scală care leagă critica de actualitate. Dar nu o definiție a speciei mă preocupă acum. Am încercat câteva pe vremuri, când eram tânăr și lipsit de experiență. O viață consacrată cronicii mă îndeamnă astăzi să mă refer la primejdiile care o pândesc, altfel spus, la dăunătorii cărora le cade deseori victimă. Primul dăunător, nu neapărat într-o ordine de importanță, mai degrabă, într-una de oportunitate, este neclaritatea mesajului. Artă a fineții mai curând decât a geometriei, critica, în general, nu poate ocoli nuanțele sau chiar ambiguitățile. Cronica trebuie să fie însă mult mai circumspectă în această privință. Dacă nu știe să fie clară, riscă să-și rateze scopul. G. Călinescu mergea până la a susține că un cronicar n-are altceva mai bun de făcut decât să spună da sau nu operei. Ceea ce caut totdeauna într-o cronică este un diagnostic. Criticul poate fi chirurg sau medic curant, cronicarul e un diagnostician. El constată semnele vitale ale operei. Nu mai mult, dar nici mai puțin decât atât, ca să reiau o vorbă a lui E. Lovinescu, pe care am pus-o ca motto la prima mea carte. Remarc uneori la cronicarii tineri ispite chirurgicale și un stil care învelește în subtilități coconul operei, întocmai ca acela din care ies viermii de mătase. Le recomand stilul tranșant și direct. Al doilea dăunător este excesul. În laudă sau în contestare. Cronica e datoare să vădească un simț al măsurii mai mult decât oricare specie de critică. Vă închipuiți cum ar fi arătat o cronică a lui G. Călinescu din „Adevărul literar și artistic“ din anii 1930, scrisă în maniera unor eseuri din anii 1940, precum Domina bona sau Poezia realelor? Măsură în toate privințele: în aprecierea valorii operei, ca și în exprimare. Aceasta nu înseamnă că un cronicar trebuie să aleagă calea de mijloc, călduță, mediocră, ci că trebuie să se ferească de extremism, să fie credibil în opțiunile și în cuvintele lui. O parte a creditului care i se face (sau nu) ține de psihologia cititorului mai mult decât de talentul sau de onestitatea cronicarului. Îmi vine în minte comparația cu băncile: dacă deponenții pierd, fie și dintr-un motiv neîntemeiat, un simplu zvon, bunăoară, încrederea în bancă, aceasta se poate prăbuși indiferent de cât de solidă este în realitate. Observația de mai sus ne conduce direct la dăunătorul al treilea care este partizanatul, politichia literară. Este și cel mai ticălos din toți. Un cronicar tendențios cade lesne în patima unei subiectivități care îi ruinează creditul la care mă refeream adineauri. (Nu vreau să redeschid vechea discuție privitoare la subiectivitatea criticului. Nu există critică, și nici cronică obiectivă, există însă obiectivitate critică. Aceasta e o formă de control a subiectivității inevitabile a actului de apreciere. Înțeleg prin subiectivitate personalitatea celui care apreciază opera, originalitatea modului în care o face. Diagnosticul este însă necesarmente obiectiv, chiar dacă se bazează doar pe jumătate pe criterii obiective, făcând o mare parte intuiției.) Politichia strică meseria. S-a spus adesea după 1989 că, o dată cu democrația, a apus vremea unicului cronicar urmat de toată lumea literară. Din păcate, ceea ce se petrece în prezent dovedește mai puțin legătura dintre un partid unic și un cronicar unic și mai mult o greșită idee de democrație ca libertate negrevată de responsabilitate și care a dus la fărâmarea vieții literare în bisericuțe ostile una alteia, fiecare pretinzând a avea cronicarul ei. Mai în glumă, mai în serios, aș spune că astăzi cronicarii literari au urmat exemplul cronicarilor (primii noștri istorici) munteni din secolele XVII-XVIII, fiecare cu domnitorul lui și combătându-l pe al celuilalt, și nu exemplul cronicarilor moldoveni care s-au completat unul pe altul într-o ștafetă istorică. Ar mai fi multe de spus, dar spațiul nu mă lasă. („România literară“, numărul 37/ 14 septembrie 2012)
Suferințele criticii
Sunt multe suferințele criticii literare. Aș da dovadă de prezumție, dacă aș pretinde că le-am numărat. Nu sunt sigur nici măcar de faptul că acelea pe care le-am identificat, trei la număr, și la care mă voi referi mai jos, sunt cele mai mari. Deși se poartă astăzi, din nou, critica obiectivă (bine că nu științifică!), constatările mele sunt, așa zicând, empirice, altfel spus, trase din experiență și din observație, cum e toată critica pe care o practic de șase decenii. Am învățat-o de la G. Călinescu, pe care tinerii critici actuali, de la Ion Bogdan Lefter citire, îl privesc cu suspiciune. Eu, mai naiv, ca toată generația mea, m-am lăsat convins de argumentele lui G. Călinescu privind subiectivitatea inevitabilă a actului critic, mai ales după ce a fost pusă din greu la încercare în două decenii de structuralism triumfător. Constatările care urmează nu sunt, așadar, nici exhaustive, nici infailibile. Cea dintâi suferință a criticii este, după modesta mea părere, lipsa de claritate, exprimarea pretențioasă și confuză. „Încercarea de a descifra enigma morții prin abuzul gândirii focalizate asupra sfârșitului ca punct de reper pe calea autocunoașterii este obsesiv maladivă“, scrie o doamnă, critic literar, despre o mare poetă. Lirica poetei cu pricina ar fi „melancolică și sobră, încărcată de poverile existenței, răsfrângere a realului subiectiv, dar liberă de încadrarea prozodiei, e o lirică a imaginii și a trăirii, a supraviețuirii pe tăiș“. Nu e neapărat neadevărat, dar se putea spune mult mai simplu. Complicația vine din școală, unde suntem învățați că un comentariu critic nu-și merită numele, dacă e scris în cuvinte de toată ziua. Banalitatea, căci de banalitate e vorba, trebuie să fie, nu e așa, solemnă. Acest mod de a face critică se dezvață mai greu decât se învață. Altă suferință, nu fără legătură cu prima, este inadecvarea. Ea provine din mofturi stilistice precum acelea remarcate mai sus și constă în a pipăi textul literar folosind o mănușă cu un singur deget. Mănușa pare de rigoare, mai ales când nu vrei să păcătuiești prin empirism: critica înțeleasă ca o chirurgie nu se poate dispensa de mănuși. Doar că mănușa cu un singur deget nu permite finețea palpării operei. Între observațiile critice și opere nu e adesea, din cauza degetului unic, nici un raport. Inadecvarea sare în ochi mai cu seamă în critica de poezie. Mi-ar trebui mai mult spațiu decât am la dispoziție ca s-o ilustrez, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt. O puteți constata lesne și singuri: luați o recenzie de poezie, chiar și din „România literară“, și aruncați-vă un ochi pe versurile citate, înainte de a citi comentariul. A treia suferință constă în compararea operelor analizate cu opere din patrimoniul național și universal. Tot școala, bat-o vina! Astfel de comparații făceau, se știe, deliciul lui Titu Maiorecu, cel dintâi care le-a ironizat. Un candid poet de peste Prut (dacă ne luăm după versuri, citate de comentator, precum acestea, în care e vorba despre iubire: „am atârnat-o de un vis frumos/ ce se plimba sub lună fluierând,/ am încercat să o transform în stea,/ să mă salvez…/ De unde?!“), care ar avea drept notă personală, „învăluirea într-o aură a notației prozaice“, e situat de criticul său „într-o filiație de nume consacrate ale literaturii române și europene!“ (semnul de exclamație nu-mi aparține – N.M.), precum „A.E. Baconsky, Salvatore Quasimodo (admirat, probabil, până a se îneca acesta în ermetism), Paul Éluard, Giuseppe Ungaretti și atâția alții“. Criticul se întâmplă să fie un poet adevărat și bun cunoscător de poezie. Comparațiile însă nu sunt doar exorbitante, ci fără sens, numele cu pricina neavând prea mare legătură nici între ele. À bon entendeur, salut! („România literară“, numărul 23/ 8 iunie 2012)