Paul Dugneanu a fost un coleg desăvârșit în catedra de Filologie Română, Limbi Clasice și Blacanice a Facultății de Litere din care am făcut amândoi parte, de o politețe aproape grațioasă, care părea excesivă tocmai prin contrast, dar care trăda o veche educație și un spirit înclinat către colocvialitate, generozitate, prietenie. Fusese crescut la școala unei culturi înalte, nu doar literare, ci și artistice, în special cinematografice, prinsese vremurile rele, dar cumva bune pentru cultură, le trăise cu intensitate. A format numeroși elevi de liceu și studenți cu o dăruire remarcată de aceștia. A fost apropiat de generația de poeți din anii ’70, George Pituț (despre care a scris și o carte), Virgil Mazilescu, Daniel Turcea etc., generația Hyperion cum a numit-o într-o altă carte, poeți rămași cumva între apele șaizecismului și cele ale optzecismului. Avea o ironie care puncta stări de fapt, dar nu și aciditatea resentimentului sau amărăciunea dezangajantă a resemnării. Aducea cu sine o voioșie, o bună dispoziție care te contamina. Mare iubitor de animale, de câini cu precădere, îi ascultam isprăvile făcute de membrul patruped al familiei trecându-mi prin minte alți scriitori atașați de aceste animale care au vocația prieteniei și a devotamentului. Îl prindea această poză domestică, cu farmecul discret al unei mici burghezii, cu micile tabieturi împărtășite cu răsfățatul patruped. Îl văd la despărțire pe Paul Dugneanu cu aura unei prestanțe de modă veche, ca și cum aș răsfoi un album de familie cu femei cu voaletă cu priviri melancolice și domni sobri cu pălărie și baston. Ca și cum timpul ar fi întârziat cu Paul Dugneanu, alt timp, alte încăperi, altă viață și ea amintind de una și mai veche. Dincolo de cărți, care se știe, e fiecare cu destinul ei, Paul Dugneanu ne lasă amintirea unei bunătăți și a unei eleganțe d’antan, care nu se mai fabrică, care nu mai are trecere, care, la limită, te-ar transforma într-un personaj de roman. (A.M.)