Putem distinge în creația poetică două situații generice. La unii autori satisfacția subînțeleasă a expresiei e însoțită de o predominantă insatisfacție existențială, de confesiune a unor nostalgii, frustrări, irealizări în diverse grade; de un panou al unor inadaptări ajungând frecvent la o nemijlocită criză lăuntrică. La alții, în număr mult mai restrâns, satisfacția textuală se răsfrânge într-una de ordin sensibil, într-o deschidere ospitalieră spre cele ale lumii, într-o afectivitate jubilantă. E cazul poetei Magdalena Hărăbor. Bucuria vieții dobândește în textele d-sale o echivalență fizică. Totul e inflorescență, zâmbet, înaripată elansare: „Cu timpul limpede la pas/ crescând din bătaia de inimă/ din raza unui glas venit de departe// Aștept să înflorească/ trandafirii/ pregătindu-mă de/ întâlnire/ ca de sărbătoare// țepii să devină copilăroși/ să-mi zâmbească// O înflorire/ și-atât/ fără ca zăpada să-i ningă// Ar fi de-ajuns ca iarba să stea în picioare/ și petalele să-și dea drumul la aripi“ (Sunt în locul pe care l-am visat). Spre a-și împlini fericita perspectivă, autoarea deambulează de-a lungul vârstelor prin care a trecut. Le înscrie în secvențe ce le readuc emoțional în prezent, nu fără o mărinimoasă cooperare a imaginarului vegetal. Copilăria dedată jocului: „Stau într-un picior în mijlocul șotronului/ ce izbândă m-așteaptă!// Șotron/ la sfârșitul primăverii (…) arunc o pietricică/ și mi se pare extraordinar ce fac// deasupra creștetului mângâierea unei flori// chipul soarelui zâmbitor“ (Șotron). Tinerețea ambițios cochetă: „Dansam în fusta cu/ carouri roz/ pe melodia vișinie a unui trubadur/ pe ritmuri ancestrale// și viața trepida-n firele de arpagic/ și-n frunzele copacilor albaștri“ (Amestec de culori). Un radios amalgam al anotimpurilor are aerul unei interminabile vacanțe: „În ploaia diafană/ ieșea aievea din oglinzi/ strângând într-un surâs/ acorduri de vioară (…) săltam vrăjită în dansul șuvițelor de apă/ de parcă nu ar fi simțit/ că-i jocul unei zile de vacanță“ (O fată cu pantofii roșii). Nu absentează nici basmul pus într-un context universal, a cărui evocare sfârșește printr-un gest infantil: „Să intru apoi desculță/ într-o cămară dragă/ acasă/ și ascultând liniștea/ să mă cocoț în mărul dulce din grădină/ să stau flacără aprinsă“ (Voi merge cu tine până-n adâncul lucrurilor). Pretutindeni un echilibru între actualitatea beatifică și trecutul ce a făcut-o posibilă, între vis și realul în măsură a-l împlini cu prisosință. Ambianța dansează cuprinzând manifestări cu sumețiri simboliste: „N-am apucat să văd/ cine m-a legat la ochi/ apoi m-a prins de mână/ în hora minutelor/ a minciunilor frumoase/ n-am apucat să număr de câte ori/ m-am ridicat pe vârfuri/ să prind lumina/ prin eșarfa albă“ (Nimicuri pentru mai târziu). Chiar dacă are loc o aversă, acesteia i se caută subtextul cald, luminos, fertil. Nimic nu e inutil, împovărător, iremediabil. Pozitivul iese fără greș la suprafața intemperiilor autumnale: „în ramul nisipului/ se dă trupului lumină/ și mâinii darul/ de a sculpta cerul în picurii iubirii// plouă intransigent/ sărutul cald al ei e tăinuit în zare/ cu atingerile serii/ atunci amâni plecarea“ (Plouă). Era firesc ca într-o atare atmosferă să-și facă loc iluziile, nu ca o relativizare a realului, ci ca o energie a acestuia care-i acordă imaginea ideală: „Aud un clopot/ deși nu bate/ armonii întâlnesc la tot pasul/ simțurile mă-mboldesc să fiu alta“ (Nici eu nu mai sunt tânără). Sau: „m-agăț de-un fir și iar de-un fir/ și nu mai știu de sunt sau nu o pânză de păianjen/ mă tremură un nu știu ce/ și nu știu cum/ cu iz de cer cu iz de iarbă“ (Tu, vântule). Sau: „să privesc cerul/ apoi/ să așez în unde/ cuvinte goale ca niște năluci/ îmbrăcate în raze fierbinți“ (Rămâi). Când se referă la mediul citadin în care își duce viața, poeta îl deploră cu o dispoziție care nu e decât un derivat al aderenței la feeria naturistă. O umbră a solarității plenare de care are parte: „Acum unde suntem?// La mijloc de bine și rău, ar spune înțeleptul/ într-o intersecție amețitoare/ ca o băutură tare// orașul haotic/ ne-mpresoară/ cu bălării, peturi și baloane/ cu gustul lui de iască// E o sferă de sticlă/ în care omuleții n-au drept la fericire“ (Tablou citadin). Remediul eventualelor decepții provocate de semeni n-ar putea fi altul decât retragerea în bucuria campestră: „Absent în viața ta/ apelezi la oameni/ dar nu au timp de tine/ și atunci o iei la fugă/ pe-un câmp întins/ cu maci aprinși tăcuți/ mai aprinși ca vara trecută“ (Uneori). Prezentul devine un efemer cu magică alură: „Rămâi în lucruri/ tânăr și bătrân/ naiv și nebun/ fluture de-o zi/ fericit că ai aripile cu tine“ (Ibidem). Nu doar timpul, ci și spațiul se suspendă în înfățișarea naturii marine, într-o tentativă de-a absolutiza viața în sine, „într-o geografie în care granițele sunt șterse/ iar oamenii seamănă cu niște nori/ plutind ezitant deasupra mărilor“ (Ritm ezitant). Și un îndemn liric pe care și-l adresează poeta, de astă dată cu o nuanță autocritică: „Într-o reculegere de sine/ să dezlipim de urechi zgomotele/ din piele, firele de praf/ să respire aer curat// să smulgem trupului durerea/ oboseala// am adunat viscole și oceane/ unghiile le-am ascuțit ca pentru o vânătoare de ulii// a sosit timpul să lăsăm umbletul/ povara brațelor/ la umbra castanului sub care am copilărit“ (Să ne liniștim de tot ce facem). Dar textul cu rol de bilanț dobândește o notă solemnă a binelui, precum o decizie morală ultimă. Existența pare fără sfârșit, biruitoare a propriilor sale dificultăți care capătă o condiție decorativă: „Nu îngheață emoțiile/ lacrimile de pe obraz/ dragostea nu obosește/ lupii nu sfâșie secundele/ arunc din mine straturi de piele/ memorie/ până la oase/ să-mi trezesc veacul nesinguratic/ drumul nu e lung/ bulgării aceștia nu mă sperie/ îi arunc în noaptea cu lună plină/ în luciul apei neclintite// în surâsul veșniciei/ se așează urmele/ în ritmurile albe ale sufletului“ (Nu).