Personajele lui Dan Stanca populează cele peste 30 de romane ale prolificului prozator. Mărturisesc a nu le fi citit pe toate, dar cred că am parcurs destule ca să îmi dau seama de specificul acestor personaje, atipice pentru literatura noastră și pentru proză în general. Personajele lui Dan Stanca sînt intelectuali dilematici, care nu fac parte dintre învingătorii vieții, ba chiar dimpotrivă. Ceea ce le caracterizează este o acută conștiință a propriei nimicnicii și lipse de semnificație în societate, fapt care le accentuează nefericirea.
Regăsim aceste trăsături și în portretul care se desprinde din romanul Ultimul bătrân, cel mai recent din cîte a publicat Dan Stanca. Dar n-ar fi exclus, la ritmul debordant al autorului, să aflu că, pînă am scris aceste rînduri, un alt roman să fie pe piață. Personajul central și naratorul poveștii este profesorul Oprișan, un nume care conține justificat ideea de „oprire“, din care și provine. Ajuns la 70 de ani, vîrstă care va fi în curînd și a autorului, profesorul a avut un fiu genial care s-a sinucis din anxietate, iar soția lui, Sanda, mama fiului nefericit, tot o intelectuală, și-a pierdut mințile, nu neapărat la moartea acestuia, semnele fiind anterioare. În momentul începerii acțiunii, Sanda e într-un sanatoriu.
Oprișan este, așadar, singur în lume, nu mai e conștient nici el „dacă e viu“ și se teme de pierderea definitivă a lucidității. Instinctele sale de intelectual funcționează totuși. El este curios de ce se petrece în lume și de ce se poate întîmpla cu omenirea, are neliniști metafizice. Merge și la biserică, deși cu mare neîncredere în soluțiile ei, propuse de parohul Andreica (bărbăție, curaj). Acesta e acomodat cu lumea – are curajul s-o ia așa cum este. Dar el îl sfătuiește pe profesor să îl cunoască pe alt preot, autor al unei cărți controversate, părintele Toader (numele poate fi derivat din Teodor, darul lui Dumnezeu, aici ghicind o ironie a autorului, Toader e mai curînd un eretic). Din aceeași familie de spirite cu Toader este pictorița Marta (trimiterea la sora lui Lazăr care alege calea pragmatismului, invers decît sora ei Maria, este evidentă). Expoziția Martei de la Cercul Militar este vandalizată ca blasfemică.
Precum în romanele lui Nicolae Breban, personajele discută îndelung chestiuni filosofice și teologice. Părintele Toader, care vrea să întemeieze o nouă religie, are, în prezența lui Oprișan, lungi tirade, își rememorează cariera și evoluția pe pagini întregi. Și cu Marta are Oprișan discuții lungi. Apar și personaje mai sordide, ca Valeriu, cumnatul lui Oprișan, alcoolic, ce se lansează și el în rememorări. Cu toate că personajele au vorbire abundentă, acțiunea nu trenează ba devine tot mai spectaculoasă pe măsură ce avansează și chiar mai neprevăzută. La un moment dat ea se duce către un plan fantastic, utopic sau distopic (e discutabil), într-un chip nescontat. Faptele se precipită, dinamismul lor sporește, aproape că viteza le face greu de urmărit. Spre final, suspansul este în creștere exponențială și dimensiunea fantastică devine dominantă. Din acest punct de vedere, romanul lui Dan Stanca seamănă cu Cimitirul Buna-Vestire al lui Arghezi în care, după multe pagini realiste, mai curînd pamfletare, morții învie în masă. În Ultimul bătrân se întîmplă altceva, ceea ce nu voi dezvălui, lăsînd cititorii să descopere partea din urmă a poveștii.
Deși este un roman de meditații politice, filosofice și metafizice, Ultimul bătrân este o narațiune palpitantă și este meritul autorului că a știut să combine două tipuri de scriitură aparent incompatibile. De asemenea, evidentul crescendo al desfășurării textului este o calitate a cărții. Am aflat că romanul este o rescriere, nu mult mai concentrată, a romanului Ultimul om (Polirom, 1999), pe care nu l-am citit. Indiferent de acest amănunt, romanul de acum, luat ca atare, constituie o lectură incitantă, care propune un anti-erou tipic pentru proza lui Dan Stanca și alte personaje sumbru-fascinante, prinse într-o acțiune tot sumbră la început, demențială spre final, plină de posibile interpretări contradictorii. Dacă am face abstracție de lungile pasaje de reflecții ale persoanjelor, am putea închega un film de acțiune, numai bun de vizionat pe Netflix, dacă ar trece de cenzura corectitudinii politice. Ceea ce ar fi tare greu! Dan Stanca rămîne autorul unor romane insolite și paradoxale.