Cum reușești, viața mea, recentul volum de poezie apărut sub semnătura lui Dan Sociu, închide un scenariu început cu volumul Uau (una dintre certele piese de rezistență), trecând prin Porc și sentimental, înțelept și rău (unde Sociu oferă o prefață teoretică ce aduce clarificări utile pentru construcția programului său poetic), prin care autorul Cîntecelor excesive revizitează formule clasice, de la prozodie și până la forme în sine, trecute prin tonalitatea filtrului său caracteristic. Deși este un volum la temperatura camerei, care intră într-un tipar specific pentru direcțiile adoptate de către Sociu, acesta din urmă reușește și în acest caz să-și păstreze un tonus inconfundabil, oferind câteva mostre de text ce merită atenție deplină.
Prima parte a volumului, intitulată în mod sugestiv Pusă deoparte, e o colecție de poeme rimate, prin care Sociu realizează un soi de pictură naivă, jucată elegant, de unde se pot contrage, subtil, portretele anumitor influențe; un miniatural psalm arghezian, trecut în registru borcane bine legate bani pentru încă o săptămână: „Dumnezeu le-a făcut perfecte pe toate/ cînd a făcut cacaua cu lapte/ și pîinea cu unt și cu sare./ A căzut în visare/ și s-au furișat pe lume frigul la picioare/ și celelalte“; o variațiune pornind de la un clasic Nina Cassian: „Dragostea ta, și ușoară și grea/ cade pe mine ca un munte de nea/ fulg după fulg cad pe casa mea în amurg/ eu fac foc și focul te-ncălzește/ și căldura casei mele te topește“. Prelucrări din imaginarul dimovian sunt des întâlnite – un mic poem „sanitar“, în care asistăm la o miraculoasă vindecare, poate exemplifica eficient această rută: „Degeaba am venit cu flori și portocale/ saloanele spitalului erau goale/ „s-au ridicat și-au plecat toți de/ dimineață“/ ne-a zis o infirmieră luminată la față“. O serie de haiku-uri imagiste joacă rolul unui centru de greutate, expunând un minimalism arborat în tușele unui sentimentalism ingenuu, de notație, amintind de ultimul Bacovia: „Pisu bea apă/ se-oprește din lipăit/ și aud ploaia“.
Ritmurile lui Sociu sunt sacadate, într-un fel de scindare interioară care amintește, în unele momente, de scandările unui metru antic. Punctuația, de cele mai multe ori, lipsește cu desăvârșire, eliberând textul de tonalități predefinite. Tipul de lectură al acestor poeme te împinge către un tip de audiție personală, elaborată într-un regim firesc, ce produce o instantă apropiere: „În viața mea mîncată de rugină/ a oprit pentru o clipă o regină/ și-a revărsat părul regesc pe patul unde/ am visat-o/ și-a coborît privirea minunată peste mine și/ am adorat-o“.
Nu lipsește nici misticismul de factură religioasă, care a fost transformat într-o semnătură de grație în scrisul lui Dan Sociu drept o nevoie specială. Pasajele de extracție epifanică religioasă nu sunt niște aberații stranii cu simplul scop de a ultragia, ori fanatice declarații deplasate; transparența lor nu doar că le face credibile, printr-un soi de elogiu al sincerității. Imprimate în literatura sa, manifestările de credință nu scad cu nimic din valoarea literară, apropiindu-l de poeți precum Daniel Turcea, care a coordonat această tensiune la un apogeu al expresiei. O înviere a unui Lazăr londonez, cu alură beatnică, face tranziția către cea de-a doua parte a volumului, Regele David bătrîn: „După niște zile-n care a fost mort/ dar cu dureri în gît și-o febră rece și/ nasoală/ Lazăr a ieșit la el pe stradă în Earls Court/ să-și ia din Coop lămîi și-un bax de apă/ minerală“. În Huruiala, colecția finală de poeme, se află o foarte frumoasă imagerie, cu prețiozitățile de rigoare, a unei biblii alcătuită cu memorabila minuțiozitate a unui artefact compus din sinestezii: cum foșnește ușor prin casă o biblie din/ hîrtie de orez frunzărită noaptea/ înainte de somn, lîngă caloriferul fierbinte/ nu pentru lamentarea lui Ieremia,/ pentru foșnet“.
Atât în Regele David bătrîn, cât și în Huruiala, poemele încep să capete o dimensiune narativă mult mai pronunțață, unde sunt introduse instantanee preluate parcă dintr-un album de familie. Imaginea bunicii, ce apare în mod recurent, este surprinsă într-o mișcare cotidiană unde nu lipsește rafinamentul observației, oferind o senzație de stranie nostalgie, asemenea unei înregistrări de pe o casetă VHS: „Bunica a pus filmul în aparat/ am lăudat-o, surprins/ că știe cu tehnica/ și-a zâmbit cu modestie/ dar mulțumită“. Momentele în care Sociu mimează un postumanism la mâna a doua nu ating efectul scontat; sunt produse în aceeași linie a unui umor ingenuu, dar dialogurile cu inteligența artificială sunt niște pastișe slăbuțe care trec în derizoriu. În schimb, acolo unde surprinde aproape de fiecare dată și îi reușește din plin e combinarea unor registre aparent atât de diferite, dar care intră într-un cod al echilibrului știut numai de el. Dovadă, ultimul poem, în care sunt comprimate toate mișcările de flux-reflux ale volumului; un potop, urmat de o scenă desprinsă din invectivele bogziene, cerul New-York-ului prin cromatica poemelor Zoricăi Lațcu, secondat de un pasaj pilduitor, predictibil pentru numele invocat anterior, care se încheie cu o secvență memorabilă, ușor mazilesciană, ce îi consolidează lui Sociu poziția sigură de vârf al generației sale, sintetizând toată atmosfera din cum reușești, viața mea în respirația acestor fraze: „Când mi-a strâns mâna nu știam/ dacă are un deget lipsă/ sau am simțit golul zilelor viitoare“.