Adi Cristi compune o poezie a (în primul rând) luptelor cu sine, lăsându-se în voia, la discreția, la nerăbdarea cuvintelor sale, căutându-se neobosit, înverșunat înlăuntrul unicității sale, scriindu-se și citindu-se, creându-se, cunoscându-se, recunoscându-se. Mereu (ne)saturat de realitatea poematică a imaginarului său supraabundent, asaltat de o voluptate a ludicului, fără odihnă în descoperirea unor forme noi, a unor asocieri insolite de limbaj, poetul și-a alcătuit un univers special cu identitate stilistică.
Volumul (masiv, purtând un titlu semnificativ) Memoriile vieții spre moarte (însoțit de o cuprinzătoare prefață semnată de Ioan Holban) este format din douăsprezece părți, având două teme constante, recursive: iubirea și moartea. Desigur, este vorba despre repere ale traseului existențial. Poemul liminar, descântec de viață, este explicit în această privință: „Aleluia, Aleluia, Aleluia/ viața trece pe lângă noi/ prin noi, peste noi/ observând-o doar pe ultimul drum/ cât e ea de frumoasă/ și cât de minunați suntem noi/ cei conduși la groapă/ ca în fața unui altar“. Pandantul acestuia, descântec de moarte, este un text persiflant, marcat de un anume scepticism: „«din moarte pre moarte călcând»/ acesta este drumul Învierii/ închis temporar pentru reparații“.
Manifestând o pudoare a comunicării, poetul nu exprimă direct, recurgând la cascade de analogii, la o multitudine de imagini. Iubirea este o stare iluzorie, o trăire totală și, de aceea, evazivă, fenomen osmotic, cosmic: „înlănțuirea face parte din noi/ așa cum și sărutul/ face parte din noi/ și îmbrățișarea/ și contopirea/ și rostogolirea și suspinul/ șoapta și regăsirea/ teama, tăcerea, îndepărtarea// ecoul/ fac parte din noi“ (la Judecata de Apoi). Iubiții sunt proiectați într-un cadru sublim, într-o imaterialitate, sunt dramatici, plini de fervoare, exuberanți sau contemplativi, senzuali, iar scriitorul încearcă o tratare exhaustivă a temei, făcând exces de expresivități stilistice.
Numai aparent discursivă, lirica lui Adi Cristi subminează, de fapt, logica prozastică, se lasă sedusă de farmecele (farmaciile) jocurilor verbale, evadează în multiple orizonturi semantice, uneori aproape lansându-se în deriva suprarealistă, poezie fără contur, nemărginită (de rigori), cu tendințe evanescente, cu rime aleatorii. Iubirea implică și facerea poeziei, a poemului, care este personificat. Manifestarea funcției dualiste păstrează lumea în tiparele ei: iubirea și ura, răsplata și pedeapsa, tăcerea și poezia, lumina și noaptea, pumnalul ucigaș și spatele îndurător, nașterea și moartea, da și nu… Poetul inserează, fără inhibare, aspecte ale realului imediat, evenimente sociale, politice, culturale, împerecheate cu metafore ale percepției estetice, cu sensibilități, cu intensificări ale sentimentelor, cu răsuciri rafinate ale ideilor, cu tandrețe: „de fiecare dată mi-ai spus «Nu»/ chiar și atunci/ când Nu era Da// chiar și atunci când mi-ai cedat/ tot «Nu» mi-ai spus/ lăsându-mă pe mine să-mi asum/ consecințele/ cum niciodată guvernanții/ nu și le-au asumat/ chiar dacă/ de 20 de ani ne violează/ așteptările/ încrederea și tăcerile“ (poem social cu tine la mijloc).
Poezia de dragoste, deși patetică uneori, este lipsită de emotivitate, realizându-se la nivelul ideilor gingașe, poetul cutreierând realitatea exterioară, plin peste măsură de sentimentul său. Confruntările cu sine, cu existentul și cu inexistentul, cu moartea (care nu înseamnă nimic pentru cei care trăiesc și înseamnă totul pentru cei care mor), convorbirile cu iubita omniprezentă, devenită un alter ego, polimorfismul (poetic) al lumii, acestea înmulțesc lumea ficțională, expresivă, ideală a liricii lui Adi Cristi, proliferând iluziile și certitudinile existenței. Din acestea se nasc numeroase teme adiacente, filosofice, sociale, morale, religioase.
Dar poetul este un năstrușnic, un ingenios, multiplicându-se și recunoscându-se în toți oamenii care sosesc cu trenul în gara Iași (un tren plin cu Adi Cristi), dedublându-se și vorbind cu sine ca și cum ar fi un străin, imaginând convorbiri cu mari scriitori, considerându-se reîncarnarea lui Shakespeare, numind cuvinte cu alte cuvinte pentru a scoate vorbirea din țâțâni, dând cu îngerul de pământ, solicitând numărul de telefon al lui Dumnezeu, oferindu-i lui Marx o cafea, considerându-se un condamnat la muncă „depusă în folosul societății“, pentru a ajunge la Dumnezeu trebuie „să-ți faci rost de o moarte“, perorând, făcând speculații etc. El rescrie lumea, bazându-se pe redefiniri, permutări, similitudini, concordanțe, paradoxuri, pe întoarcerea cuvintelor pe toate fețele semantice, în toate sensurile.
Adi Cristi scrie o carte a morții, un fel de epopee, în care extincția este considerată de neevitat, este sfârșitul existenței, neantul, iar acesta este argumentul îndoielii cu privire la justificarea jertfei lui Iisus, convingere exprimată ca un corolar: „ascultarea mă duce spre tine/ spre locul în care exiști/ fără ca ochii mei să te vadă/ te aud în mine vorbind/ despre lacrimi și suferință/ despre jertfa mielului/ te aud în mine plângând//Exiști sau exist/ împreună nu suntem/ cum niciodată/ moartea și viața/ nu merg împreună/ te aud în mine vorbind/ și mă-ntreb de m-auzi și tu/ în tine pre moarte călcând“ (drumul prin mine trecând). Ideile forte ar fi iubirea, care face parte din ființa poetului, care îl așteaptă neîncetat, și pe care o așteaptă neîncetat, care este credință și remediu, precum și cartea (poemul) care produce amăgirea eternității: „mă întorc în mine/ unde mi-am lăsat deschisă cartea/ cartea care mă cheamă/ care mă strigă pe nume/ care se zbate să fie scrisă/ să fie redată/ circuitului cărții în natură“ (circuitul cărții în natură). Pentru că „suferința de care/ trebuie să fiu vindecat/ ești tu/ neliniștea mea/ nevindecata mea neliniște/ poezia“ (nevindecata mea neliniște).