Cercetarea problematicii religioase în poezia lui Arghezi ne pune în fața opiniilor divergente. E drept că scriitorul, prin atitudinea fluctuantă, exprimată atât în versuri, cât și în proză, a influențat decisiv percepțiile contrastante. Polemicile purtate pe acest teritoriu amplu conduc totuși către pânza freatică a lirismului. Sesizând faptul că prezența lui Dumnezeu în lume nu anulează contradicțiile, poetul adaugă imagini și reacții ori de câte ori meditează la propria relație cu divinitatea. Anticipând rezultatele din acest eseu, vom sublinia faptul că autorul și-a asumat sfera liturgică deopotrivă ca mediu de familiarizare cu exercițiul tipic și ca spațiu al înstrăinării și al apropierii de Iisus Hristos, prin primirea constantă a euharistiei. Rareori s-a ajuns în miezul acestei discuții firești pentru un (fost) slujitor al tainelor Bisericii, însă incomode pentru orice outsider: „Și însăși poezia lui, ca realizare succesivă, de la Cuvinte potrivite până la Hore, poate fi privită ca o mare dramă creștină, ca singura, în cuprinsul literaturii române. Gesturile lăpădării de «necurat» și ale lăpădării de sine au împins pe vechiul recalcitrant al tagmei călugărești la conformismul deplin călugăresc, creștin și ortodox cu voința lui Dumnezeu. Învățătura care luminează sufletul cititorului acestui mare poet este desăvârșirea în credință și desăvârșirea prin credință“1. E păcat că acest subtil comentator n-a depășit orizontul intuiției și nu și-a detaliat aserțiunile.
Să reținem, deocamdată, componenta volițională în lirica și în comportamentul lui Arghezi, care pavează cu un drum bifurcat. Pe de o parte, s-ar ivi ruptura ostentativă, deplină, de energiile Creatorului și uitarea definitivă a bucuriei de altădată: „Vreau să pier în beznă și în putregai,/ Ne-ncercat de slavă, crâncen și scârbit./ Și să nu se știe că mă dezmierdai/ Și că-n mine însuți tu vei fi trăit“ (Psalm [Aș putea vecia cu tovărășie], vol. Cuvinte potrivite, 1927)2. Pe de altă parte, pe lângă ștergerea oricărei umbre de teofanie, se ițește posibilitatea de a reînnoda comuniunea mistică: „Vreau să vorbești cu robul tău mai des“ (Psalm [Nu-ți cer un lucru prea cu neputință], vol. Cuvinte potrivite). Inevitabile, incongruențele semnalate de câțiva dintre cei mai atenți exegeți ar trebui să ne sugereze descoperirea elementului comun, stabil. Ezitările în relația cu Tatăl ceresc sunt trăsături general umane, fără a indica, neapărat, condiția celui izgonit din Împărăția Cerurilor. Inconsecvențele în credință sunt determinate de neacceptarea rostului amânării și de intenția de a înscrie durata eternă în ceasul biologic. În pofida piedicilor autoimpuse nu se poate nega tensiunea așteptării Oaspetelui pentru a-l așeza la masă: „Gătită masa pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paște-un mânz“ (Psalm. [Ruga mea e fără cuvinte], vol. Cuvinte potrivite). Gardul care-l înconjoară pe poet este semnul locului interzis, al nostalgiei Edenului. Una dintre cele mai îndreptățite sugestii asupra subiectului a oferit Șerban Cioculescu în perioada tipăririi Florilor de mucigai: „Desigur, după 1911 (Facla), un număr de articole, unele confesiuni diseminate, numeroase pasaje lirice și în special Psalmii maestrului, scriși fără îndoială după 1919, îndreptățesc problema religiozității sale și fac capitol deosebit în studiul operei argheziene. Chestiunea nu e însă contemporană călugăriei lui T. Arghezi, adică a ierodiaconului Iosif. Poemele sale din această epocă, afectând titluri de sacristie, ca Rugă de seară sau Absolutio, nu au un caracter mistic-religios. Perioadei monahale a lui Arghezi îi corespunde laicitatea desăvârșită a producției poetice simultane“3. Dacă în plan literar nu s-a concretizat nicio reflexie a luminii dumnezeiești în anii șederii la Mănăstirea Cernica, se cuvine să ne întrebăm dacă nu cumva, în planul experienței, tânărul monah a fost mângâiat de adierea Duhului Sfânt.
Nevoia afectivă fiind împlinită de trăirea directă, îi rămânea poeziei să compenseze alte goluri biografice. Este, bineînțeles, o ipoteză frumoasă, foarte dificil de acceptat sub presiunea spiritului critic raționalist. Dar, odată cu plecarea de la Cernica (1904) și, mai ales, după demisia din postul de diacon al Catedralei Metropolitane din București (1905), poezia argheziană este dospită de dor după acele senzații psihosomatice rare, de intensitate nemăsurabilă: „În Psalmii din Cuvinte potrivite, sufletul poetului era numai ispitit de Dumnezeu, ca de o fericire încă interzisă de firea îndoită. De aceea, lirismul de atunci, departe de a fi unul religios, rămânea frământat, oarecum sterp, dacă e să vorbim exclusiv creștinește, simplă apetență, fără urmare, a divinului, ca un fel de sete fără putință de a bea“4. Foarte puține lucruri ar fi de adăugat la precizările lui Vladimir Streinu. Nostalgia după ce a fost cândva sau gândul la ceea ce ar fi putut să fie iluminarea irigă inspirația poetului. Timpul a metabolizat această stare în câteva exemple edificatoare: „Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,// Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povața ta mai bună“ (Psalm [Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!], în vol. Cuvinte potrivite). Închinovierea scriitorului abia ieșit din adolescență a însemnat și confruntarea cu programul slujbelor. Cele șapte laude bisericești – așa cum mai sunt cunoscute ceasul IX, vecernia, pavecernița, miezonoptica, utrenia (unită cu ceasul I), ceasul III, ceasul VI, la care se adaugă liturghia – l-au familiarizat cu disciplina din mănăstire.
Ierodiaconul Iosif s-a străduit, potrivit firii lui oscilante, să se roage. Probabil că la Cernica a primit îndemnul să-I ceară lui Dumnezeu, cu „inima înfrântă și smerită“ (Psalmul 50, 18), darul rugăciunii minții, al cugetării neîncetate la Sfânta Treime, și să accepte necondiționat suferințele trupești. Sfatul venea din vremea Sf. Ierarh Calinic, starețul așezământului monahal (1818-1850) și mitropolitul Râmnicului (1850-1868), adeptul unor reguli severe în privința alimentației și a tipicului ecleziastic: „Oricum ar fi, experiența celor patru sau cinci ani de viață așa-zicând ascetică, din care trebuie să scădem o bună parte petrecută ca secretar al mitropolitului Iosif Gheorghian, a fost în existența și pentru formația sa, în toate sensurile, decisivă. Fără ea nu s-ar putea explica, în primul rând, reforma totală a lexicului său poetic, care de-abia acum ajunge la structura lui originală și caracteristică. Căci odată cu Arghezi, s-a produs în stilul literaturii noastre o invazie de liturghii, de haruri, de aghesme și policandre, de utrenii și psalmi, de canoane și chinovii, de slove, de vecii, de miruri și de arhangheli, de heruvi, de oseminte și altaruri, de omofoare și rucavițe, în sfârșit un întreg repertoriu de vocabule pe care nimeni până la el nu le întrebuințase cu atâta stăruință într-un text laic și care-l vor urmări pe fostul călugăr până la moarte, ca o obsesie tiranică și fermecată“5. Orele petrecute în lăcașul de cult erau, desigur, împovărătoare. Cu toate acestea, astfel de exigențe s-au numărat dintotdeauna printre îndatoririle de bază ale unui membru al clerului, pentru că ierodiaconul Iosif n-a stat în pronaos, ascultând (neimplicat) ecteniile și cântările, ci a glăsuit din mijlocul bisericii, fiind hirotonit diacon.
Mai mult, i s-a pus în vedere să aibă o conduită ireproșabilă din punctul de vedere al pravilei. De aceea, poezia Mâhniri (vol. Cuvinte potrivite), situându-se negreșit printre „reminiscențele mânăstirești ale tinereții“6, este și o mărturie a canonirii, a luptei cu propriile slăbiciuni, a eșecului provizoriu (înțeles ca păcat), a fățărniciei, a deznădejdii, a spaimei de pedeapsa divină, dar și a stăruinței într-un aparent formalism, în așteptarea harului izbăvitor: „E trist diaconul Iakint/ Și temerile lui nu mint./ Fur și tâlhar întru Hristos,/ El printre frați trecu sfios.// Trupu-i bălan, de osândit,/ Cu pravila s-a răzvrătit/ Și, făcând cruci, bătând mătănii,/ Se simte stârv între jigănii“. Poeziei îi lipsește, după cum s-a mai remarcat, ritmul pocăinței, al schimbării felului în care scriitorul se raportează la Dumnezeu. Sufletul se învinețește sub legătura de garou a unei demnități atribuite probabil cu forța de mitropolitul-primat al Ungro-Vlahiei, Iosif Gheorghian, și primite de candidat ca pe o concesie. Poate chiar împotriva propriei dispoziții, perioada călugăriei a însemnat, printre altele, și dobândirea unui fond catalitic, prin intermediul lungului și istovitorului șir de slujbe, însoțite de numeroase provocări concrete și imateriale, dintre care cele mai frecvente și mai vizibile erau nerăbdarea de a isprăvi și implicarea superficială în lucrarea cultului7. I s-ar fi părut lui Arghezi că punerea sub ocrotirea președintelui de atunci al Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi va folosi. Numai că, subliminal, nașul lui duhovnicesc avea așteptarea ca, în clipele de cumpănă, protejatul lui să i se destăinuie negreșit. Or, ierodiaconul Iosif a ales calea însingurării, comportându-se, dacă preferăm o formulare eufemistică, precum un pustnic în obște.
Paradoxal, chingile călugăriei l-au ajutat să supraviețuiască, i-au verificat ca pa citatea de rezistență, i-au încercat tăria de a-L slăvi pe Dumnezeu în situațiile cele mai aspre. Rezultatul literar este cunoscut, întrucât scriitorul, regăsindu-și ipostaza de intrus în mănăstire, a recunoscut că s-a străduit „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vultùrul/ Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan“ (Flori de mucigai). Dezlipirea de canoanele bisericești, însoțită de nemulțumiri față de instituție, de revoltă față de Tatăl ceresc și de regret declanșează forfota interioară. Lepădarea de credință echivalează cu renunțarea la succesiunea apostolică primită la hirotonire. Etapa Florilor de mucigai statornicește impresia că Arghezi se transformă pe deplin într-un laic răzvrătit. De la sumisiunea monahală, respectată în toate circumstanțele până la anularea distincției dintre umilire și smerenie, scriitorul a ajuns la încordarea auzului pe cont propriu, în scopul de a recepta Logosul: „Poetul a experimentat absolutul în schimnicie, căutând sensul vieții morale în meditația religioasă; retrăgându-se din lupta cu sine, a voit să se apropie de divinitate prin reculegere. Dar imposibilitatea de a i se revela Dumnezeu, cu aceeași simplitate a credinței originare, îi umple sufletul de mâhnire. Se hotărăște să părăsească meditația singulară și să accepte, pe risc propriu, alte experiențe sufletești; având unele reticențe, nu însă o negație totală, de ordin intim asupra lui Dumnezeu, se smulge din liniștea contemplației monahale, primind o nouă impulsie a destinului, cu neliniște precipitată“8. Astfel, Arghezi reinterpretează, în afara lăcașului de cult, secvențe din calendarul unei zile liturgice în Biserica Ortodoxă, care începe cu slujba de seară. Ruga de vecernie (vol. Cuvinte potrivite) simbolizează, pe lângă neliniștea întregii umanități dinainte de nașterea Mântuitorului, și senzația acută că poetul, în ipostaza asumată de profet, s-a împovărat de toate păcatele precursorilor și că nu este vrednic să-și împlinească misiunea: „Le sunt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?/ Le datoresc lumina și faptul crud că sunt?/ Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge?/ Dă-mi pacea și răbdarea s-o caut și s-o cânt“. Mai departe, alături de anxietate, avem speranța, care străbate o laudă bisericească nocturnă, Denie cu clopote (vol. Cuvinte potrivite), în realitate o utrenie săvârșită la miezul nopții în Postul Paștelui, străbătută de gândul participării în alaiul de întâmpinare a lui Hristos, în calitatea de Mire al Bisericii: „Nu-s prin urmare-nstrăinat/ Pe totdeauna de trecutul meu./ Mai e nădejde, mai e mângâiere,/ Mai colindă o umbră albă prin tăcere“. „Umbra albă“ face referire la norul de lumină trimis de Dumnezeu asupra Muntelui Sinai în timpul lui Moise și mai târziu pe Tabor, la minunea Schimbării la Față, sărbătoare pe care Sf. Calinic de la Cernica o transformase în hram al mănăstirii. De asemenea, poate fi o sugestie în legătură cu starea anatomică a lui Iisus după înviere, când, păstrându-și forma trupului și trăsăturile recognoscibile ale feței, li s-a arătat apostolilor trecând de două ori prin ușile încuiate ale unei locuințe din Ierusalim (Ioan 20, 19; 20, 26).
Un moment încărcat de semnificații este unirea celor două rânduieli într-o Priveghere (în „Addenda“ la Cărticică de seară, 1935)9, care să pregătească sufletește și trupește cât mai adecvat – potrivit imboldului rostit de Iisus – cea de-a doua Lui veniri (Matei 24, 42; 25, 13; Marcu 13, 33; 13, 37; Luca 21, 36). Clipa unică și imprevizibilă, făgăduită, dar amânată, a întâlnirii este comparată, simultan, cu Judecata de Apoi și cu o binecuvântare a efortului de a-I pândi în noapte silueta. Dorită, întâlnirea este aproximată cu sprijinul adverbelor de loc, de timp și de mod, însă realizarea ei rămâne incertă, pentru că omul n-are posibilitatea să-l cunoască întru totul pe Dumnezeu, neștiind din ce substanță imuabilă este alcătuită ființa Lui: „Nu-nchide ochii, nu adormì./ Ceasul e pe-aproape, pe-aci./ Trebuie să treacă./ Poate cam pe la toacă,/ Poate cam între vecernii și utrenii,/ Cam după amurgul cu mirodenii,/ Pe la greieriș,/ Când își ivește din papuri, furiș,/ Luna creasta./ Cam pe vremea asta.// Ia seama bine./ Ceasul o singură dată vine./ Bagă de seamă./ Nu tăcea dacă auzi că te cheamă./ Spune-i ceasului: – «Ți-am auzit àripa de scrum./ Cată-ți de drum».// Vezi ușile să-ți fie încuiate,/ Ferestrele ferecate/ Și poarta de la ogradă“. Poetul înscenează un monolog autoritar, în care dă semne că nu se abate de la rigorile învățate la mănăstire, îmbărbătându-se de fapt pe sine, pentru că Domnul, deși stă pe aproape, întârzie să i se reveleze. Continuarea poemului marchează ieșirea din iluzie, refuzarea jertfei prin cruce și spargerea oglinzii în care poetul s-a identificat cu Hristos: „Că or să vie grămadă/ Și sfintele femei,/ Care se vor înălța din călcâie câteștrei,/ Cu făclii de ceară/ Până la geamuri, ca să ceară/ Trupul tău adormit.// Strigă: – „Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!/ Dovadă pălmile și tălpile mele.// Și pune câinii pe ele“. Alungarea ispitelor printr-o regie a exorcizării demonului trufiei este, totodată, și cedarea luptei pentru atingerea vocației spirituale. Când aproape l-a pipăit pe Dumnezeu, scriitorul simulează bâlbâiala lui Moise ori sfiala lui Ieremia, pentru a respinge darurile cele mai bune. După ce s-a retras în etajele inferioare ale conștiinței, tentația de a repeta suferințele hristice îndurate în Vinerea Mare erupe pentru a se răci și a se depune ca un strat de roci magmatice. Este dorul de mântuire al acelui „tâlhar de ceruri“ din Psalm ([Sunt vinovat că am râvnit], vol. Cuvinte potrivite), care a trecut, fără să exagerăm, prin aceleași suplicii fizice precum vecinul său de cruce. Empatia, considerată cale spre credință, dezvăluie confuziile în care se prinde poetul uneori: „Sunt greu cum era grea Fecioara,/ Din Duhul Sfânt, și-s chinuit și trist./ Mă doare gândul, doare subsuoara./ Se zvârcolește parcă-n mine Crist./ Și mă înțeapă parcă raza lui,/ Și rana lui de lance m-a durut./ Mă doare fiecare cui,/ Mă doare locul unde-a fost bătut./ Mă dor mormântul, spinii, crucea – și mi-e sete/ Și mie, ca și lui, de apă./ Unse mi-s buzele și arse de burete/ Și de otrava care mă adapă./ Am și murit întocmai, taică,/ Și toată suferința ta m-a strâns,/ De-a pururea Fecioară, maică./ Și plâng, și nu știu când și tu ai plâns./ Dar, vezi, tu, prunc pe-acela l-ai putut și naște./ Isusul meu nu-i cel adevărat,/ Și eu nu-l pot nici duce, nici cunoaște“ (Sarcină sacră, vol. Una sută una poeme, 1947). Citând finalul poeziei Făclii („Addenda“ la vol. Cărticică de seară)10, Șerban Cioculescu anticipa, în manieră sintetică, observația formulată de Alexandru George, detașându-se de convingerile exprimate în anii 1930: „iată și însemnarea subiectivă, prin care poetul aduce o recunoaștere emoționantă, pecetei sufletești, întipărite în anii călugăriei sale“11. Stăruința ierodiaconului Iosif de a fi un slujitor al liturghiei ne arată cum psalmii, deși reprezintă barometrul rugăciunii în ambele testamente biblice și în cult, nu rămân singurele expresii de vârf ale sensibilității religioase argheziene. Psalmii sunt integrați în toate cele șapte laude ale Bisericii menționate anterior. Prin lectura lor continuă, aparent neîntreruptă, aceste texte sacre, mai ales cele cu numerele 103, 3, 37, 62, 87, 102, 142, îi confereau încredere lui Arghezi să se tânguiască în primele două versuri ale unui Psalm: „Ruga mea e fără cuvinte,/ Și cântul, Doamne, mi-e fără glas“. Izolate, aceste stihuri sunt o mărturie că exersase dialogul mistic al minții cu Creatorul ei.
______________________
1 Vladimir Streinu, Tudor Arghezi (II). „Hore“, versuri, „Viața românească“, XXXI, nr. 5, mai 1939, reluat în Pagini de critică literară, vol. II, București, Editura pentru Literatură, 1968, apud Vladimir Streinu, Opere. I. Pagini de critică literară, Ediție coordonată, note și comentarii de Nicolae Mecu, Text îngrijit de Daciana Vlădoiu, Prefață de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2021, p. 511.
2 Toate versurile sunt reproduse după Tudor Arghezi, Opere. I. Versuri, Ediție îngrijită, tabel cronologic și bibliografie de Mitzura Arghezi și Traian Radu, Prefață de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 2017.
3 Etapele poeziei argheziene (II). 1897-1904. „Agate negre“ («Linia dreaptă»), „Vremea“, IV, nr. 199, 9 august 1931, apud Șerban Cioculescu, Opere. IV. Introducere în opera lui Dimitrie Anghel, Argheziana. Text ales și stabilit, note, comentarii, variante și indici de Ștefan Firică și Alexandru Farcaș, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2022, p. 432. Criticul literar a reluat această remarcă după câțiva ani: „Expresia sentimentului religios, în lirica argheziană, nu este contemporană călugăriei sale provizorii (1899-1905). Prima afirmare a acestui sentiment se găsește în Inscripție pe o casă de țară, concepută cum s-a văzut, în exilul din Elveția“ (Idem, Sentimentul etnic și religios în poezia d-lui Tudor Arghezi, „Revista Fundațiilor Regale“, IV, nr. 11, 1 noiembrie 1937, p. 411).
4 Vladimir Streinu, art. cit., în op. cit., p. 511.
5 Alexandru George, Marele Alpha [1970], ediția a II-a, București, Editura Cartea Românească, 2005, pp. 69-70.
6 Șerban Cioculescu, Sentimentul etnic și religios în poezia d-lui Tudor Arghezi, „Revista Fundațiilor Regale“, IV, nr. 11, 1 noiembrie 1937, p. 411.
7 „Dimineață cheltuită într-o liturghie cu vicarul și, după obicei, vorbind mai mult decât ne-am rugat, personalul, încurajat la limbă, de către arhiereu, s-a folosit de toate întâlnirile vocale ale strănii cu altarul, și povestirile din jurul Sfintelor Sfintelor au mers până la anecdotă și mai jos“ (Adam și Eva, în vol. Icoane de lemn [1929], apud Tudor Arghezi, Opere. XI. Proză: Icoane de lemn, Poarta neagră, Cartea cu jucării, Tablete din Țara de Kuty, Ediție îngrijită și note bibliografice de Mitzura Arghezi și Traian Radu, Prefață de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2017, p. 189).
8 Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1940, pp. 70-71.
9 Poezia a fost inclusă prima dată în culegerea Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă „Carol II“, 1936, p. 241-242, în secțiunea aferentă volumului redenumit la acea dată Stihuri de seară.
10 „Noapte, cotrobăiește la strană și în altar/ Un strigoi de ieromonah cărturar/ Cu fața și barba săracă,/ În dulamă de aburi și, iacă,/ Sunt închiși toți în anii tăi, în trecut./ I-ai trăit? Ţi s-a părut?“ (Ibidem, p. 238).
11 Șerban Cioculescu, op. cit., p. 105.