Sălaș al celor mai adânci taine și dureroase frământări, dar și nesecat izvor de mari iubiri, sufletul omenesc a fost zugrăvit cu meșteșug literar, oferind întotdeauna un ofertant subiect pentru scriitori. Fie în poezii ( chiar cu predilecție, putem spune, dat fiind inefabilul său contur), fie în romane, pentru a-i putea cuprinde nebănuitele-i adâncimi, el, sufletul, este eroul privilegiat, căruia, creatori și cititori, deopotrivă, îi dau cuvenitul onor.
Subiect perpetuu, adus în literatură din cele mai vechi timpuri, el nu-și epuizează neprețuitele-i resurse, ba chiar, putem spune, și le multiplică an de an, în pas cu noile provocări ale ființei umane.
Plăpând precum aburul ieșit din gura unui copil, sufletul a intrat, după cum știm, și în literatura română, mai întâi, pe coarda „languroasă, de alcov și oftaturi artistice“ a poeziei Văcăreștilor, „primii noștri lirici“, cum spune Nicolae Manolescu, apoi, întremat, cu și mai mare patimă, și-a dezvăluit tainele în romanul lui Mihail Kogălniceanu, pentru a răbufni plenar în multe din operele literaturii noastre clasice și moderne.
Este de la sine înțeles că sufletul nu putea lipsi, ca subiect privilegiat, din marea literatură universală, scriitori precum Goethe, Gogol, Thomas Mann sau Graham Greene, la care ne vom referi în continuare, plimbându-l, în marile lor romane, prin labirintul unor tulburătoare introspecții, mai adânc decât al minotaurului din palatul minoic, alipindu-l eternului feminin, dar și coborându-l, ca obiect al unor neobișnuite tranzacții, marfă neperisabilă, numai bună pentru diverse pragmatice trebuințe.
După cum știm, în Faust de Goethe, personajul cu același nume, își dă sufletul Diavolului (de fapt, lui Mefistofel, un reprezentat al său), drept plată pentru slujirea oferită de acesta cu știință și folos. Astfel, Faust își asigură o liniște care-l transpune într-o veșnică sclavie, „decont“ ce-l așază, totuși, în tagma pierzătorilor.
Reluând subiectul, Thomas Mann, prin romanul Doktor Faustus, îl reîntrupează pe fascinantul personaj în compozitorul Adrian Leverkühn, care, asemenea „înaintașului“ său, se dedă pactului cu Diavolul, pentru a atinge perfecțiunea artistică după care jinduiește orice creator. De fapt, cei doi uriași scriitori, nu fac decât să reînvie, cu o neegalată măiestrie literară, poveștile care au circulat din cele mai vechi timpuri în țări precum Polonia, Olanda sau Germania, având ca temă pierderea sufletului ca preț al unor aspirații ce tind dincolo de obișnuitele limite umane.
Desigur, nu trebuie uitat nici Bulgakov, cu al său celebru roman Maestrul și Margareta, în care, profesorul Woland, deghizarea umană a diavolului, prin practicarea acelei fascinante magii negre, își vâră, cum se spune, coada peste tot, ducând până la halucinație o lume și așa ieșită din țâțâni. Ca să nu mai vorbim de povestirea Diavoliada, mica frescă fantastică a societății sovietice, închipuită de același autor, mustind de nelipsitul umor amar, atât de caracteristic scriitorului, în care diavolul este, de fapt, întreaga societate cotropitoare a sufletelor oamenilor, cu absurdul său întins ca o pecingine, din care nimic nu are scăpare: cariere, relații umane, instituții. Acest „diavol“ omniprezent, cu lăcomia sa nestăpânită, ia totul, dând, în schimb, ură, trădari și disperare, precum în drama „tovarășului funcționar“ Korotkov, eternul „șters de pe listă“ de acea mână nevăzută care dirijează vieți și destine. Grotescul cotidian din republica sovietelor, degenerat într-un balamuc general, nu poate duce decât la pierderea identității oricărui „om al muncii“, transformat într-un simplu „număr de înregistrare“, căruia îi rămâne doar goana disperată între „biroul de reclamații“ și „comisia de control“.
capodopera incontestabilă a literaturii universale, Suflete moarte, romanul (de fapt, „poemul“, cum îl definește scriitorul) lui Gogol, duce într-o altă dimensiune acel „negoț cu suflete“, ca să recurgem la o formulă din domeniul tranzacțiilor ; o creație care a șocat la apariție atât prin ineditul subiectului – cumpărarea unor suflete moarte –, cât și prin deosebita realizare narativă, în care sarcasmul și ironia se împletesc cu acel lirism al descrierilor de natură, atât de propriu scriitorilor clasici ai acestui uriaș și neobișnuit teritoriu. Iată această extraordinară imagine a lăcrimoasei și, totodată, îndârjitei „Mama Rusia“, cea care își dezmiardă și-și abandonează fiii cu aceeași lejeritate, descriere demnă de marea literatură universală : „Și iarăși pe ambele părți ale șleahului mare începură să se perinde stâlpi de verstă, căpitani de poștă, fântâni, șire de case, sate cenușii cu samovare, femei și câte un hangiu bărbos și dezghețat, care vine-n fugă de la han și-ți aduce ovăzul în pumni, un drumeț cu opincile ferfeniță după un drum de opt sute de verste, târgușoare clădite la repezeală, cu dughene de lemn, butoaie cu făină, opinci, colaci și alte mărunțișuri, bariere vărgate, poduri în reparație, câmpii nemărginite de o parte și de alta, rădvane ale moșierilor, un soldat călare ducând o ladă verde cu pulbere plumburie, pe care scrie: bateria de artilerie cutare, fâșii verzi, galbene și negre, proaspăt arate, zărindu-se printre stepe, un cântec în depărtare, vârfuri de pin în ceață, un dangăt de clopot care se stinge în zare, ciori ca niște roiuri de muște și orizontul nemărginit…Rusie! Rusie!“
Catalogat la apariție drept un roman straniu, Suflete moarte este, în fond, o frescă realistă a unei Rusii medievale, cu tot ce o definește, de la împotmolirea socială în cutume și obișnuințe de un arhaism când molcom, când contondent, la acel gen de relații umane în care caricaturalul se suprapune, concomitent, peste răbufniri necontrolate sau duioșii fără margini.
Avem în această carte, un veritabil „letopiseț universal al omenirii“ ruse, cum spune autorul, în care Cicikov, neguțătorul de suflete moarte, este doar prototipul funcționarului scăpătat pus pe îmbogățire, cu eludarea celor mai elementare norme morale sau juridice, așa cum celelalte personaje ( moșierii – vânzători sau oficialitățile statului) sunt exponenții fideli ai unor mentalități de comedie tragică. Tot așa cum alternarea neîntreruptă a stărilor contrarii, de la absurd la rațional și de la o surprinzătoare generozitate la egoismul cel mai abject, fac corp comun, fără a determina, la aceste personaje, nici cea mai mică urmă a vreunui „deranj“ moral.
Pendularea, pusă în pagini de Gogol cu recunoscuta-i măiestrie, între pustiul lăuntric și „expunerea socială“ a lui Cicikov, încărcată de o perfidă jubilație, atât de diferite, în fond, dar complementare pentru zugrăvirea unui caracter, este una din cheile reușitei lui Gogol, în crearea acestui celebru prototip literar.
Cu surprinzătorul roman Al zecelea om, Graham Greene lărgește aria tematică a acestor însemnări, ducând-o în altă direcție, și mai dramatică, pentru că ceea ce cumpără Chavel, avocatul „singuratic, care din când în când făcea încercări stângace de a se dovedi uman“, este o viață de om.
În stilul său binecunoscut din celelalte creații ale sale, în care tensiunea acțiunii se împletește cu zbuciumul moral al personajelor, iar derularea cinematografică a istorisirii se îmbogă țește cu întorsături neașteptate, Graham Greene spune povestea prizonierilor francezi dintr-o închisoare din Franța, aflată sub ocupație germană.
Ajuns la un moment de cumpănă a existenței sale, Louis Chavel, perso na jul principal al romanului, abdică de la orice urmă de demnitate umană, comportându-se ca un laș, paralizat de teamă și aproape ieșindu-și din minți. Astfel, deși este omul cu cele mai mari pretenții dintre ceilalți prizonieri (în afara primarului din Bourge, ceilalți sunt: „un bărbier din Etain, trei funcționari, un șofer de camion, un băcan, un tutungiu… toți cei din închisoare, cu o singură excep ție“, fiind „sub nivelul lui din punct de vedere social“, Jean-Louis Chavel își dă întreaga măsură a unui caracter meschin, stârnind repulsia celorlalți prizonieri.
intriga romanului are acea aparență de simplitate stranie cu care ne-a obișnuit Graham Greene, dar care se ramifică pe parcurs în nenumărate fire, alcătuind o țesătură complexă, în care, cum am mai spus, dimensiunea psihologică ocupă în final prim-planul. Din primele pagini suntem puși în temă cu ceea ce va constitui miezul romanului; ca represalii pentru uciderea a doi germani, ocupanții decid ca trei dintre prizonieri, la alegerea lor, ceea ce dă măsura unui cinism atroce, să fie împușcați a doua zi. Pentru că, în mod evident, nimeni nu se „oferă“de bunăvoie, se decide ca cei trei sacrificați să fie „desemnați“ prin tragere la sorți. Alături de ceilalți doi „ghinioniști“, Voisin și Lenotre, cel de-al treilea care urmează să plătească cu viața, îndeplinind un „serviciu funerar“, cum se exprimă comandantul german, trăgând biletul fatidic, este Chavel.
Dacă ceilalți doi acceptă cu demnitate crudul „joc al sorții“, Chavel, într-o disperată tentativă de salvare, își pierde orice urmă de rațiune și umanitate, oferindu-și întreaga avere (trei sute de mii de franci, un conac, șase acri de pământ, acțiuni, mobilier) celui care urmează să moară în locul său. Și spre surprinderea tuturor găsește un doritor: pe numitul Janvier, care, cum spune, vrea să trăiască și el, chiar dacă numai pentru câteva ore, ca un om bogat, lăsând, apoi, prin testament, totul mamei și surorii sale.
Eliberat, odată cu sfârșitul războiului, Chavel este o umbră a fostului avocat de succes, un rătăcitor fără identitate ( de fapt, sub o falsă identitate, pentru a ascunde abominabila faptă), cu repetate tentative eșuate de a-și relua viața pe care și-a cumpărat-o într-o închisoare, cu prețul unei alte vieți.
Revenirea în libertate a lui Chavel, cu aspectul său ponosit, în contrast cu falnicul avocat parizian de odinioară, este și imaginea întregii Franțe în primele luni de la sfârșitul războiului, pe care Graham Greene o prinde într-o descriere cât se poate de sugestivă: „Pe toate drumurile Franței oamenii își căutau calea spre casă venind din lagăre, din ascunzători, de pe meleaguri străine. Dacă cineva ar fi putut privi Franța din înaltul cerului, cu ochiul lui Dumnezeu, ar fi văzut cum o armată de particule minuscule se mișcă neîncetat, ca firele de praf, pe tot întinsul țării“. O „particulă“, dar nu de praf, ci de viață ofilită, este și fostul avocat.
Sacrificiul din final al lui Chavel, reîntors la casa părintească, în care se instalaseră moștenitoarele lui Janvier, murind într-o „liniște netulburată“, a fost mântuirea la care a mai putut spera.