Despre soarta cărților și a bibliotecilor am mai scris, asta și fiindcă se vorbește mult (și nu totdeauna documentat) despre primejdii și posibile apocalipse. Rezumând, astăzi nu mai funcționează argumentele, logice altminteri, că în epoci succesive cartea și-a tot schimbat suportul, iar instrumentele de scris au evoluat mereu, de la daltă la tastatură. Era digitală n-a mai avut nevoie de secole și milenii de progres oarecum lent. Ea nu mai lasă răgazul necesar asimilării noului, înaintează în galop hordic lăsând în urmă inadaptați. Nostalgiile, panica, derutele se aglomerează în durata vieții unui om, ba chiar a unei generații. Mașina de scris a prins rugină, manuscrisul (scris de mână!) e atins de un iremediabil crepuscul și devine piesă de muzeu, cărțile picotesc în librării și biblioteci visând la viața de odinioară.
„Cartea e indispensabilă“, spune Mario Vargas Llosa, într-un dialog cu Alessandro Baricco, și „trebuie apărată până în pânzele albe.“ Pe tema bibliotecilor/librăriilor în amurg s-au scris cărți remarcabile: Cititorul din peșteră al lui Rui Zink, Ultima librărie din Londra de Madeline Martin, Istoria lecturii și Biblioteca nopții ale lui Alberto Manguel, Confesiunile unui librar, cartea lui Shaun thel. Semnele amurgului sunt contracarate de cititori pasionați și librari dăruiți. Vezi splendida carte Negustorul de cărți a lui Carsten Henn sau Nu sperați că veți scăpa de cărți, convorbirile lui Umberto Eco cu Jean-Claude Carrière. O raită pe internet poate arăta acest straniu balans între puzderia de cărți care apar, unele vândute în tiraje de milioane de exemplare, și senzația tot mai acută a agoniei Cărții. În Sfârșitul bibliotecii mele, Alberto Manguel vorbește despre biblioteca personală ca autobiografie, deci având nevoie de privacy, „Biblioteca îmi era cochilie“. Pare și mai logică atunci metafora lui Stephen Hawking: cărțile, literatura sunt adevăratul ADN al ființelor umane de astăzi. Bibliotecile lumii conțin informațiile acumulate de generații succesive de pământeni, ele sunt zestrea noastră, rezerva noastră de viitor: „Când întemeiezi biblioteci, pregătești hambare publice, strângi rezerve menite să preîntâmpine o iarnă a spiritului“ (Marguerite Yourcenar); „Suntem singura specie de pe această planetă, din câte știm noi, care a inventat o memorie comună care nu este depozitată nici în genele noastre, nici în creierele noastre. Depozitul acestei memorii se numește bibliotecă“ (Carl Sagan).
Dar destinul bibliotecilor poate fi privit și dintr-o perspectivă mult mai largă. Oarecum din culisele neaduse de obicei în discuție. Așa cum Michel Onfray, să zicem (autor pe care pariez și fiindcă printre multele sale cărți se numără și acestea două: Ars moriendi: cent petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort, 1995, și Traité d’athéologie: Physique de la métaphysique, 2005, detaliind temele mele predilecte), scrie O contraistorie a filosofiei, scoțând la iveală nume și idei lăsate sau împinse în umbră. Martin Puchner, pe care îl știm deja din Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, scrie în Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații, 2024, despre lanțul rupt, adeseori anume, al Culturii și încercările de a-l lega din nou. În subtext, se insinuează și că tentativa de a repara o ruptură lasă întotdeauna în urmă un nod. El vorbește mai ales despre istoria civilizațiilor ca rezultantă a împărtășirii, împrumuturilor, amestecurilor și contaminărilor, despre datoria de a le aduce în atenția publică: „Într-o epocă intens tehnologizată și industrializată, noi, umaniștii, avem datoria de a aminti lumii care sunt lucrurile care ne-au făcut umani“. Evoluția omenirii e biologică, dar și culturală, cultura fiind „adaptarea noastră naturală la lume“. „În cel mai profund sens, cultura suntem noi, iar viitorul nostru ca indivizi și ca specie depinde de păstrarea, protejarea și înțelegerea ei.“ Îmi vine în minte serialul British TV din anii 70, Conexiuni, realizat de James Burke. Documentarul e o splendidă și amuzantă istorie a științei și a invențiilor care inventariază legăturile subterane, puțin bănuite/știute, dintre diversele descoperiri și izbânzi științifice și tehnice la mari distanțe în timp și spațiu unele de altele. Un fel de creier mondial cu interconexiuni extraordinare, nu totdeauna conștientizate. Precum la efectul fluturelui inventat de Edward Lorenz care explică teoretic formarea unui uragan. Astăzi, nu mai poți fi sigur că ceea ce tocmai ai aflat e adevărat sau nu. Jurnalistul Latif Nasser investighează modurile complexe și surprinzătoare în care suntem conectați cu ceilalți, cu lumea și cu universul în general în documentarul Connected: The Hidden Science of Everything. Totul se leagă de tot, o știm demult, dar intercondiționările sunt, în lumea haotică de azi, chiar mai complexe decât le bănuiam. S-a adăugat un ingredient nou care bulversează comunicarea dintre culturi: fake-news.
Dincolo de conexiunile care au condus la capodopere, Martin Puchner se oprește și asupra gesturilor demolatoare, asupra intervențiilor brutale mai ales din partea bisericilor și ideologiilor aberante, a reglementărilor culturale înguste și abuzive, a purismului castrator. Să amintesc aici Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică, de pildă, povestea tristă a intoleranței religioase. Catherine Nixey demontează o tradiție plină de stereotipuri și prejudecăți despre creștinii victime ale persecuțiilor păgâne aducând probe care îi scot la iveală falsitatea: mutilarea statuilor, arderea marilor biblioteci, dărâmarea Templului lui Serapis din Alexandria, uciderea cu sălbăticie a Hypatiei, actele de vandalism ale monahilor creștini, controlul totalitar asupra vieții private, interzicerea filosofiei, misoginismul, intoleranța și ura față de ceilalți, ipostaze mai puțin cunoscute ale primelor secole de creștinism. Dar manifestări updatate ale lor nu au dispărut cu totul nici în zilele noastre.
Toate acestea au dus la dispariția unor importante verigi culturale sau la întârzierea ieșirii lor la lumină, diminuând astfel efectul firesc și catalizator pe care ar fi trebuit să-l aibă. Manuscrisele de la Marea Moartă sunt un exemplu. Descoperirea lor târzie nu a adus modificări notabile, fiindcă religiile și ideologiile sunt conservatoare prin firea lor, durarea lor se dobândește prin repetare și păstrare a unor gesturi și enunțuri care s-au dovedit rentabile pe termen lung. Nu altfel stau lucrurile cu nenumărate alte descoperiri târzii, cu rectificări care ar trebui introduse degrabă în circuitul cunoașterii umane. Dar nu se întâmplă așa. Mi s-a părut incitantă cartea celor doi cercetători englezi, David Graeber și David Wengrow, The Dawn of Everything: A New History of Humanity. Punctul lor de plecare e o întrebare oarecum șocantă: dar dacă nimic din ceea ce știm azi nu e adevărat? Cu argumente antropologice și arheologice, încearcă să demonstreze că nu există o singură formă originară a societății umane și că multe teorii istorice sunt datorate moștenirii unor dogme filosofice. M-a atras imediat ideea de fundal, aceea a ușurinței cu care se preiau reguli și legi care nu sunt decât povești (adesea interesate) din epoci trecute. Și cât de greu se desprind oamenii din chingile lor. Inocent, analfabet cultural, omul preia totul fără îndoiala gândului activ.
Să mai dau un exemplu. Țiganiada. Epopeea eroi-comică în 12 cânturi scrisă de Ion Budai Deleanu s-a păstrat în două versiuni manuscrise, terminate, aproximativ, la 1800 (varianta A) și 1812 (varianta B). Publicată pentru prima oară în 1875-1877 în revista lui Theodor Codrescu „Buciumul român“ (varianta A) și în volum, în 1925, de către Gheorghe Cardaș (varianta B), e o descoperire târzie, care repară ruptura, dar astfel de opere rămân ciudățenii, căci neasimilate adevăratei lor epoci. Lectura de azi, recuperatorie, nu poate anula veacul absenței lor din viața firească a literaturii române.
Mă opresc acum la epilogul cărții lui Puchner, unde se vorbește despre proiectul Biblioteca viitorului lansat de Katie Peterson. Lucrare de artă publică, Biblioteca își propune să colecteze în fiecare an, din 2014 până în 2114, o lucrare originală a unui scriitor popular. Lucrările vor rămâne necitite și nepublicate până în 2114. S-a căutat un loc destul de izolat și de pașnic așa încât proiectul să nu fie pus în pericol. Astfel, în Norvegia, nu departe de Oslo, a fost plantată o pădure. Din copacii care o alcătuiesc, va fi fabricată hârtia pentru antologia specială care va fi tipărită peste un secol. Scrierile depuse în cei 100 de ani în cadrul unor ceremonii speciale vor aștepta, necitite și nepublicate, într-o sală anume amenajată, până în anul 2114. Printre scriitorii participanți se numără: Margaret Atwood (2014), David Mitchell (2015), Sjón (2016), Elif Shafak (2017), Han Kang (2018), Karl Ove Knausgård (2019), Ocean Vuong (2020), Tsitsi Dangarembga (2021), Judith Schalansky (2022).
Proiectul e frumos și atrăgător. Pare un poem de o naivitate înduioșătoare, lansat pentru salvarea Cărții. Dar, deși o sută de ani nu e o perioadă foarte lungă, schimbările galopante din lumea de azi nu promit împlinirea proiectului. Deja gestionarea stângace a pandemiei a adus cu sine câteva împotmoliri, depășite cu efort. Margaret Atwood se întreabă cu un scepticism firesc: „Va exista oare o ființă umană care să aștepte primirea manuscrisului?“ Omenirea a scris întotdeauna pentru viitor, sperând posterități cât mai lungi și valabilitate a mesajului pentru generațiile viitoare. Proiectul acesta, însă, pariază nesăbuit, introduce de bună voie și programatic o întrerupere de un secol vrând să pună la încercare durabilitatea cuvintelor scrise astăzi. Niciunul dintre participanții la prima jumătate a proiectului nu va mai fi în viață. Cine va fi adresantul, cine va evalua reușita? Riscurile sunt, ca și în viața reală, multe. Proiectul va putea fi întrerupt sau îngreunat din cele mai imprevizibile motive. Vreun cataclism natural ar putea distruge pădurea care crește acum pentru a deveni hârtie tipografică. Ne-am amăgit cu proverbul latin Verba volant, scripta manent. Dar cât de valabil mai este oare astăzi? Cărțile își au soarta lor. Terentianus Maurus, autorul spusei „Procaptu lectoris, habent sua fata libelli“ („Încăpute pe mâna cititorului, cărțile își au soarta lor“), a avut el însuși o soartă ingrată, cartea sa de prozodie a fost uitată, iar aforismul e pomenit în legătură cu alte nume.
Martin Puchner încheie pe ton de manifest: „Artele și științele umaniste au multe de oferit. Epoca noastră s-a lăsat vrăjită de inovația tehnologică și de promisiunea că soluțiile inovatoare la cele mai stringente probleme ale noastre se află la îndemână. Dar nu putem găsi o rezolvare inginerească la cele mai dificile conflicte din zilele noastre, care izvorăsc din probleme vechi de când lumea, implicând identități divergente, interese concurente și credințe opuse. Aceste conflicte pot fi abordate doar dacă se va înțelege că ele își au originea în trecutul cultural îndepărtat, iar asta nu se poate întâmpla decât cu ajutorul instrumentelor oferite de științele umaniste […] Avem nevoie de toate resursele culturale pe care le putem identifica pentru a face față viitorului nostru incert“. Însă Margaret Atwood este cea care oferă cărții despre viitor o concluzie adecvată, moderat sceptică: „Îmi imaginez această întâlnire între textul meu și cititorul până acum inexistent ca aducând oarecum cu amprenta mâinii pictate în roșu pe care am văzut-o cândva pe peretele unei peșteri din Mexic în care nimeni nu mai intrase de mai bine de trei secole. Cine îi poate descifra acum înțelesul exact? Dar sensul ei general era universal: orice ființă umană își putea da seama care era. Mâna spunea: Salut. Am fost aici“.