În Istoria urâtului (2007) Umberto Eco distinge între trei ipostaze ale urâtului: urâtul în sine (cadavre în descompunere, excremente ce provoacă greața etc.), urâtul ca formă (dezechilibrul între părți și întreg) și urâtul ca reprezentare artistică a celor două ipostaze de mai înainte. Eco nu uită să sublinieze că, dacă urâtul se definește prin opoziție la frumos, cele două categorii posedă un grad mare de relativitate și evoluează de-a lungul vremii. Își încheie, de altfel, cuvântul introductiv cu o trimitere la vorbele vrăjitoarelor din Macbeth: „Frumosul e urât și urâtul e frumos“.
Aspect pe care îl semnalează și Pierre-Louis Lensel în Elogiu urâ ților (Perrin, 2024; titlul fran țuzesc e mult mai expresiv, Éloge des moches, dar l-am transpus printr-o formulă neutră, pentru a nu zgâria urechile delicate). Evident, Lensel nu este Eco și demersul său e mai puțin ambițios. Pe francez îl interesează îndeosebi cum unii urâți și unele urâte, a căror hidoșenie (ca să spunem lucrurilor pe nume) părea să reteze orice speranță, au reușit să transforme handicapul fizic într-un avantaj, într-un atù care, folosit cu inteligență, a dat rezultate surprinzătoare. Autorul folosește foarte multe surse (pe care le citează cu maximă rigoare, riscând să pară fastidios…) și, din ele, extrage portrete veridice.
Am vorbit, cu alt prilej, despre „cazul“ actorului Mickey Rooney. De o rară precocitate – a urcat pe scenă la un an și câteva luni –, cu talente multiple (cânta, dansa, spunea scheciuri ce stârneau un haz nebun), avea, când era mic, și chiar în adolescență, o față copilăroasă și era scund, abia atingea 1,57 metri înălțime. A trecut prin pubertate și nu s-a schimbat mai deloc. A mai jucat, vreme de câțiva ani, roluri de adolescent. Și totuși, de la un punct încolo, publicul nu mai putea fi păcălit. Fusese o mină de aur pentru studiourile MGM, acum acceptă roluri secundare (a avut un astfel de rol în O lume nebună, nebună, nebună). Fața îi e brăzdată de riduri, se „smochinește“, cum se spune.
Și totuși… Când moare, Mickey Rooney (1920-2014) are în spate o carieră artistică de peste nouă decenii!… Unde mai pui că avusese și opt neveste, una din ele fiind superba Ava Gardner (e drept, căsnicia lor a durat puțin) ! Scund și urât, cu trăsături bătrânicioase a fost și marele critic Sainte-Beuve (1804- 1869). Fapt e că a cucerit-o pe Adèle, soția lui Victor Hugo ! Să fi fost oare, pentru Adèle, un mod de a se elibera de tutela sufocantă a soțului? Victor Hugo e destul de afectat de această legătură, se va con sola în brațele actriței Juliette Drouet. Schim bul de scrisori între Hugo și Sainte- Beuve, în care cei doi încearcă să pună la punct lu crurile, este absolut extraordinar. Culmea ironiei, când Sainte-Beuve este primit în Academie, discursul de recepție este rostit de Victor Hugo… În ochii contempora nilor, Hugo rămâne Marele Scriitor, Sainte-Beuve este ironizat, pe drept sau pe ne drept… (unii autori, pe care criticul îi cam maltratase, găsesc prilejul să se răzbune).
Un personaj cu totul ieșit din comun este Prințesa Palatină (1652-1722), prințesă bavareză ajunsă soția fratelui lui Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare“. De o urâțenie cumplită, Élisabeth-Charlotte înfruntă, cu un aplomb incredibil, bârfele curtenilor, ca și observațiile de o ineleganță mitocănească ale soțului ei (care, spre norocul consoartei, preferă compania băieților…). E conștientă că e hidoasă (o spune ea însăși) deși intră aici un soi de masochism: era mai curând, afirmă unii istorici, foarte mas – culinizată, com pensând efeminarea soțului… Își asumă aspectul fizic, spune Lensel, pentru a avea libertatea să-i portretizeze pe ceilalți.
Pentru că prințesa este autoarea unui număr considerabil de scrisori în care descrie fără com – plezență, cu o luciditate șfichiuitoare, viața de la Curte. Talentul ei literar este evident, ironia e necruțătoare, are capa – citatea de a reține deta – liul plastic, revelator.
Scrisorile sunt nu numai un document inesti – mabil pentru a cunoaște viața de la Curte în secolul al XVII-lea, ele sunt, nu o dată, bucăți de virtuozitate narativă.
O ființă care trece prin împrejurări dramatice este Albert Jugon, unul din marii mutilați („les gueules cassées“) din Primul Război Mondial. Jugon scapă cu viață din măcel, dar rămâne fără un ochi, fără maxilare, fără gură etc. Un doctor care, în condițiile de atunci, făcea minuni, îi reface, de bine de rău, fața. Jugon găsește resursele psihice necesare și e sufletul unei asociații umanitare ce se ocupă de marii mutilați. O victimă a destinului este și pictorul Toulouse-Lautrec. Atins de o maladie gravă rămâne un pitic, ai impresia că niciunul dintre membrele sale nu se află la locul potrivit. La Lautrec avem a face cu salvarea prin artă: ajunge un pictor celebru, se reprezintă și pe sine în tablourile sale.
O viață de excese (alcool, nopți pierdute) îi grăbesc sfârșitul, ceea ce ne face să credem că pictura nu putuse contrabalansa infirmitățile sale. Un capitol îi este dedicat lui Danton, dar aici nu prea îl înțeleg pe autor: Danton era un uriaș, o forță a naturii, de acord, dar mi se pare exagerat să vorbim la el de un handicap real. Îngrozitor de urât era regele Spaniei Carol al II-lea, portretul său, cât se poate de elocvent, e reprodus și în cartea lui Eco. În sfârșit, nu putea lipsi Jane Barnell, „femeia cu barbă“, care poate fi văzută într-un film de groază din 1932, Freaks, film care atunci a derutat, dar care acum e socotit un film-cult. Ei bine, femeia cu barbă (la bătrânețe, barba lui Jane avea peste 30 de centimetri) s-a măritat (ba chiar s-a măritat, pare-se, de trei ori), a făcut copii, se producea cu trupe ambulante, dar și-a păstrat demnitatea și încrederea.
A trecut prin încercări îngro zitoare din care a ieșit în mod miraculos.
Se spune că „un bărbat trebuie să fie puțin mai frumos ca dracul“, la care un mu calit a adăugat: „totul e să nu abuzeze de acest drept“. Vorba e vala bilă și pentru femei (altfel feministele s-ar supăra că ne referim doar la bărbați). Din păcate, multe per soane „abu zează“ fără voia lor. Natura își permite farse și glume proaste, și puțini sunt cei care au puterea să facă haz de necaz.