În existența noastră deopotrivă de miraculoasă și de misterioasă, evoluăm psiho-fizic între vizibil și invizibil, între previzibil și imprevizibil, între posibil și imposibil, împinși înainte clipă de clipă de misteriosul combustibil vital care ne animă încă din faza amniotică. Aspirațiile neîmplinite – nu puține dintre ele pure iluzii – fac parte din ființa noastră de taină, ne însoțesc în permanență și pretutindeni, alcătuind mustrătoarea și inconvenabila arhivă de fond a regretelor.
Mi-ar fi plăcut să-i fiu student Profesorului Nicolae Manolescu. Fac această afirmație întrucât, în anii mei tineri, sufletul meu vibra din toate corzile mai degrabă la chemările și la cântecele de sirenă ale literaturii decât ale oricărei alte discipline umaniste. În vremuri normale și într-o țară ocolită de ideologia comunistă (a se vedea Decretul Consiliului de Miniștri al R.P.R. nr.175/1948), nu ar fi fost ceva imposibil.
Studiile universitare pe care le-am urmat (’69-’73), mi-au trezit interesul și mi-au asigurat pâinea. Am avut profesori de netăgăduit prestigiu moral-intelectual și profesional, cu doctorate obținute la vechi și renumite universități europene, unii dintre ei de-a dreptul savanți în diverse domenii ale spiritualității creștine. Însă, întrucât aspiram spre actul literar superior, am avut în permanență senzația că-mi lipsește ceva: o mai adâncă inițiere în tainele literaturii și eliminarea vidului de informație (istoria, teoria și critica literară). M-am întâlnit cu excelența spiritului critic manolescian devreme, în plină adolescență, prin anii 1966-1967: în „Contemporanul“, „România literară“ și „Luceafărul“. Am fost cucerit de frazarea lui limpede și armonioasă, dezbătând tema și epuizând-o, exprimându-și în final opinia inechivocă, fapt care echivala cu ridicarea sau, dimpotrivă, coborârea din rang.
Indiferent de tema abordată, marele critic scria fermecător pur și simplu. Avea ceva specific, ceva propriu și numai al lui în felul cum își desfășura fraza. În perspectivă axiologică, diagnosticul literar stabilit de el era unul de mare acuitate și probitate critică. Cred că era posesorul unei particule de șarm cu dublă încărcătură (așa-numita particulă Psi, pe care cercetătorii francezi au identificat-o și au localizat-o într-o anumită zonă a creierului uman), întrucât dincolo de recunoscuta zestre psiho-fizică de excepție, o bună parte din carisma proprie era transferată și se manifesta în textele redactate. Așa îmi explic admirația nemărturisită și necondiționată, precum și atașamentul de cursă lungă pentru opera lui. Până și la nivel caligrafic (paginile scrise cu mâna) emana o eleganță ființială aparte, simț înnăscut al proporțiilor, rafinament intelectual, siguranță de sine și echilibru lăuntric. Sub condeiul lui, ideile prindeau viață, deveneau limpezi, îmbrăcau haina firescului și erau inteligibile pentru orice iubitor de literatură. Firește că, la excepționalul talent pe care-l avea și la uimitoarea cultură literară dobândită, putea să scrie cât se poate de sofisticat și de încifrat, dar el se ferea de gratuități. Încă din prin anii 1970 aveam o imagine a Profesorului plăsmuită după fotografiile din reviste și descrierile sumare ale celor care-l cunoscuseră. Neavând ocazia să-l întâlnesc, am rămas cu imaginea lui de om tânăr până încoace, târziu. Explicația faptului că i-am citit lui Nicolae Manolescu cronicile literare, intervențiile pe diferite teme și, nu mai puțin, editorialele sale din „România literară“ cu neumbrită devoțiune decenii întregi, o aflu în excelența stilului său inconfundabil, exercitând asupra mea o puternică forță magnetică.
Nu mă sfiesc să spun că am avut în permanență ceva de învățat din scrisul manolescian. Orice titlu de carte semnalat de el mi-a reținut atenția și l-am notat, după care am căutat cartea și am citit-o. I-am mulțumit și i-am rămas recunoscător în tăcere. Astfel, cu ani în urmă, într-un editorial din „România literară“ recomanda spre lectură cartea cosmologului britanic Martin Rees: Doar șase numere (Humanitas, 2000). O carte excepțională. Încă un titlu recomandat de el: Regele și cadavrul de Heinrich Zimmer (Humanitas, 1994). Nicolae Manolescu a însemnat și înseamnă pentru mine cea mai autorizată voce din interiorul literaturii naționale a ultimilor 60 și ceva de ani. Spiritul critic de care m-am atașat fără nicio rezervă. Unul dintre cei câțiva profesori de suflet de la care am învățat în permanență să scriu. Timp de mai bine de trei decenii editorialele sale au constituit pentru mine lectură obligatorie. Săptămână de săptămână am așteptat cu nerăbdare apariția „României literare“ și, primul material citit din revistă a fost, obligatoriu, editorialul lui Nicolae Manolescu. Am întâlnit, fără îndoială, de-a lungul anilor propoziții, fraze și pagini ostile spiritului și persoanei sale. Am trecut peste ele în modul cel mai firesc cu putință. Când te numești Nicolae Manolescu și ridici ștacheta spiritului critic (și nu numai a acestuia, ci, concomitent, a modului fascinant de predare a istoriei literaturii în facultate și a angrenării în mecanismul social de pe poziția unei superioare conștiințe civice) la o înălțime greu de atins pentru cei mai mulți dintre participanții la actul literar major (și nu numai de către aceștia), e firesc să-ți capeți dușmani de toate soiurile și de toate calibrele. Din respect pentru el, m-am înscris în formațiunea locală PAC și am activat în ea până când a fuzionat, deși mi se interzisese.
E dureros că anii din urmă i-au fost umbriți de șicane, de calomnii, de trădări, de procese intentate Uniunii numai pentru a lovi în el.
Chiar dacă l-am admirat pe Nicolae Manolescu de la distanță, am orbitat de foarte aproape în jurul scrisului său. Mi-a fost prin excelența și ardența scrisului său un fel de far în noapte – în noaptea bâjbâielilor și nesiguranțelor mele. El a evoluat sub o stea norocoasă și generoasă – nu atât pentru el, cât pentru literatura noastră. Ies acum la iveală piedicile și obstacolele cu care a avut de luptat încă din anii tineri. Nu numai în critica și istoria literară, ci în toate încercările și bătăliile vieții s-a dovedit un luptător de elită. Așa cum au remarcat nu puțini dintre cei ce l-au cunoscut și i-au prețuit personalitatea, a avut stofă de învingător și de lider. Pe mulți dintre scriitorii de ieri și de astăzi i-a ajutat să răzbată în viața literară, dedicându-le pagini admirabile și certificându-le valoarea. Au fost și cazuri în care cronica literară manolesciană a spulberat speranțe și a stins iluzii, dar n-a sugrumat admirația pentru vizionarismul și intuiția lui. Cu foarte mulți ani în urmă, înainte de 1989, a scris o cronică de întâmpinare la cartea de debut a unui tânăr poet care-mi era prieten. Cronica a fost negativă, chiar dacă nu toate poeziile din respectiva plachetă erau de lepădat.
Pentru vremea aceea (anul 1975?), debutul în sine era o performanță.
Am suferit pentru acel eșec de parcă nu i se-ntâmplase lui, ci mie. În ce mă privește, n-am îndrăznit să-i trimit lui Nicolae Manolescu decât o singură carte de versuri, la începutul lui 1989 (Lupta de zori – Cartea Românească, 1988) și care e posibil să nu fi ajuns niciodată la el. Pe Nicolae Manolescu în persoană l-am întâlnit foarte târziu și în scurtisimă trecere, ca o adiere. E și asta o ciudățenie: l-am visat de trei ori și l-am întâlnit numai de două ori. Al treilea vis și-a dezlegat misterul în momentul în care l-am întâlnit și chiar am dat mâna cu el: la alegerile Filialei Craiova a USR, în 2013. Întocmai ca în vis: a înaintat încet spre mine și l-am văzut de aproape: un bărbat înalt, solid și cumva mișcânduse greoi, cu fața atinsă de trecerea anilor și cu părul albit, pieptănat pe o parte, îmbrăcat la patru ace și emanând din întreaga ființă un calm imperturbabil, de lord. Imaginea tânărului Manolescu din imaginația mea s-a volatilizat brusc. Dincolo de timp și spațiu, care din perspectivă spirituală devin deseori dimensiuni relative, Nicolae Manolescu mi-a fost mai mult de jumătate din viață un mentor constant și un prieten apropiat, mult mai apropiat sufletește decât mulți dintre cei cu care îmi intersectez drumurile în viața de zi cu zi.