După toate probabilitățile, conținutul discuției dintre Virginia Woolf și Lytton Strachey a ajuns și la urechile lui Carrington. Așa se explică mica răbufnire a acesteia din urmă. Într-o convorbire telefonică cu Fredegond Shove, aceasta i-a reproșat scriitoarei, în numele ei, lui Alix Strachey și a lui Carrington că e „mult prea critică“ cu cei din jur și că atitudinea ei e de natură să provoace frustrări și depresii. În plus, o acuzau, mai în glumă, mai în serios, că e o „Saddhistă“ – adică o sadică. Mai mult, pretindeau să le ceară scuze. Tot pe un ton glumeț, Virginia a comentat că le va cere scuze dacă își prezintă protestul în scris. Acesta pare să fi fost punctul cel mai de jos al relațiilor dintre ele – o variantă ultra-soft prin comparație cu ciocnirile înregistrate dea lungul vremii cu mai toți prietenii și prietenele ei. Din acel moment, legăturile au devenit mai calde și mai apropiate, prin recunoașterea fără rezerve a calităților umane și artistice ale lui Carrington. Chiar dacă pictorița a rămas, în cele mai multe ocazii, un personaj de fundal, prezența ei era întotdeauna pregnantă și descrisă cu lux de amănunte.
Astfel, însoțindu-l pe Lytton Strachey într-o vizită la Virginia (aceasta îi explicase într-o scrisoare de ce nu intenționează să scrie despre noua lui carte (și care s-a dovedit a fi capodopera sa), Eminent Victorians. Motivul era de natură practică: „dacă aș recenza-o pe a ta, atunci de ce nu și pe cele ale lui Clive, Desmond, Molly sau Fredegond, ceea ce ar fi peste puterile mele“ (Woolf, 1976L: 224). Era vorba despre volumele lui Clive Bell, Pot-Boilers, de cel al lui Desmond MacCarthy, Remnants, al lui Mary MacCarthy, A Pier and a Band și al lui Fredegond Shobe, Dreams and Journeys, toate recent apărute. Pentru Lytton, pana Virginiei era suficient de importantă pentru a se deplasa împreună cu Carrington la domiciliul ei și a pune presiune să-i recenzeze cartea. Portretul făcut cu acest prilej partenerei lui Strachey, împrumută ceva din stilul coloristic al artistei, surprinzându-i în doar câteva trăsături esența personalității: „era roșie ca mărul în obraji, verde strălucitor & galbenă la trup & imens de țeapănă & și de amplă de-a-mprejurul“ (Woolf, 1977D: 128).
Lytton obține ceea ce dorește, adică promisiunea Virginiei că va scrie despre carte, punându-și la bătaie farmecul și făcându-i – într-un moment când Carrington ieșise din cameră – o confesiune cel puțin stranie: „mi-a explicat că ar vrea să stea cu noi, dar fără ea, dacă acest lucru ar fi posibil“ (Woolf, 1977D: 129). Nu era prima oară când bărbatul dădea de înțeles că se află în prizonieratul unei temnicere care îi anula orice speranță de libertate. În cele din urmă, Virginia Woolf n-a mai scris articolul promis, dar s-a referit la carte în mai multe rânduri. De pildă, în eseul ajuns între timp faimos, Character in Fiction, din 1924: „Comparând Eminent Victorians cu unele din eseurile Lordului Macauley, deși vei simți că Lordul Macauley greșește mereu, iar dl Strachey are întotdeauna dreptate, vei simți de asemenea un corp, o trăsătură, o bogăție în eseurile lui Lord Macauley care arată că își depășise epoca“ (Woolf, 1988E: 435).
o dată ajunse la linia de plutire, relațiile dintre cele două femei ajung foarte repede la un prag al idealului. Soții Woolf erau obișnuiți să aibă musafiri la casa lor de la țară. Dar abundența vizitatorilor ajunsese să provoace o sumedenie de inconveniente. În cele din urmă, au găsit soluția optimă de conviețuire: „E posibil să fi rezolvat problema vizitatorilor – să nu îi vedem“. Refugiați în alt corp al clădirii, la ei ajungeau doar zgomotele întâmplătoare provocate de activitățile acestora. Se întâlneau doar la mese, ceea ce însemna că puteau să-și desfășoare în liniște treburile zilnice. În august 1918, o vizită a lui Carrington îi prilejuiește Virginiei o descriere plină de simpatie a tinerei dedate la cele mai variate ocupații imaginabile: „Carrington a venit să-și petreacă week-endul. E cea mai plăcută dintre vizitatori pentru că nu se oprește niciodată din activități: scoate apa din fântână, dă cu coasa, se plimbă. Bănuiesc că o parte din aceste activități sunt făcute dinadins, pentru că altfel s-ar plictisi. După ce a gâfâit pe aici, a gâfâit până la Charleston & s-a întors la unsprezece noaptea, chiar pe când ferecam ferestrele. Bietul și lugubrul Bunny o escorta, protestând că o plimbare de 10 mile e nimic pe lângă bucuria de a avea pe cineva cu care să vorbești. Apoi s-a chinuit iarăși dimineața să-i facă bagajul lui Lytton și să-i cumpere o perie pentru păr la Londra – era vânjoasă, îmbrăcată într-o rochie cu imprimeuri, făcute după un model dintr-o pictură a lui [Augustus] John, o claie groasă de păr roșu auriu & o față cărnoasă, hotărâtă și inteligentă, cu ochi strălucitori de un albastru deschis. Dar întregul lipsește, și lipsește cu siguranță ceea ce ar putea fi vulgaritate. Pare să fie o artistă – pare, zic, deoarece în cercul nostru există tendința de a-i defini astfel și pe oamenii care n-au mai multă artă în ei decât Barbara. Cred, totuși, că lui Carrington îi pasă de asta în mod natural, în parte datorită felului în care se uită la fotografii“ (Woolf, 1977D: 184).
Caracterizarea nu e lipsită de o anumită brutalitate – caracteristică, de altfel, felului de a privi lumea al Virginiei. El surprinde latura telurică a tinerei femei. Extrem de voluntară, n-o descuraja niciun obstacol atunci când avea de atins o țintă. Din portretul ei lipsește tocmai feminitatea, subliniată de multe alte evocări ce i-au fost dedicate. Probabil că intra în joc și un dram de gelozie pe care Virginia l-a resimțit din cauza lui Lytton Strachey: acesta nu putea să-i prefere o altă femeie dacă nu se întrezărea în ea ceva din disponibilitatea la efort brut a unui bărbat. Doar prin excluderea din cercul ființelor delicate, reinventându-i o identitate mai grosieră putea s-o accepte printre apropiații ei. Faptul că nimeni nu-i pronunța prenumele adăuga un argument suplimentar unui proces de minimalizare făcut de Virginia cu zâmbetul pe buze.
În ianuarie 1919, după ce petrecuse mai multe zile în pat, bolnavă, Virginia simte nevoia să facă o listă a prietenilor.
Demersul pare a fi pur contabilicesc („Câți prieteni am?“), dar are și semnificația unei treceri în revistă a motivelor care au determinat apropierea de cei invocați.
Tabelul începe, previzibil, cu cei din „etapa Cambridge a vieții“, adică Lytton Strachey, Desmond MacCarthey și Saxon. El continuă cu numele adăugate pe parcursul anilor (unii, precum Clive Bell, fiindu-i chiar rude). Nu sunt uitate nici cele cinci „cropheads“ (după obiceiul de a se tunde foarte scurt), între care figurează și Carrington. Fără s-o spună direct, sugerează că influența acesteia asupra lui Lytton Strachey s-a dovedit substanțială. Conviețuirea cu Carrington l-a făcut mai „humane“, adică mai plin de compasiune, mai atent la cei din jur, deși poate că i s-a diminuat ceva din „wit“ (inteligență, umor, haz).
Motivul e suficient de puternic pentru a spune explicit: „Și totuși, îmi place Carrington. I-a sporit bunătatea“ (Woolf, 1977D: 235).
c uvântul întrebuințat, benignity, nu e ales la întâmplare. El sugerează că tânăra parteneră a lui Lytton i-a diminuat tendințele radicale, aspirațiile nebunești, care făceau din el, uneori, un ins primejdios. Carrington l-a îmblânzit, așadar, pe veșnic neliniștitul și căutătorul de situații conflictuale, redându-i-l pe minunatul partener de dialoguri, de comentarii savante și chiar de flirturi nevinovate. În acești primi ani, latura creatoare a lui Carrington e neglijată aproape cu totul. Ceea ce vede în ea Virginia e mai ales gospodina „absorbită de treburile casei“ (Woolf, 1977: 311). La o adică, avea toate motivele să-i fie recunoscătoare.
Lytton era, pe de o parte, „mai bun, mai simplu, mai tandru“, pe de alta, se comporta ca și cum ar fi fost invalid. „Dacă m-aș fi măritat cu el, m-am surprins gândind, l-aș fi găsit plângăcios“ (Woolf, 1977: 311) – așa încât Carrington a salvat-o de la nefericire și de la o sursă constantă de iritări și frustrări. Cu siguranță, Virginia n-ar fi făcut față mariajului cu un personaj atât de complex, de contradictoriu, de autocentrat și de provocator cum era Lytton Strachey.
Virginia Woolf a văzut de la bun început în căsătoria lui Carrington cu Ralph Partridge ceea ce s-a dovedit foarte repede a fi: un eșec. Femeia nu-l iubea, iar Lytton (și substituții săi masculini cu care a avut mai multe și intense legături amoroase) erau mai importanți pentru ea decât soțul care, la rândul lui, n-a pierdut nicio ocazie de a-și amplifica palmaresul amoros. Într-un fel, e culpabilă pentru această căsătorie, deoarece îl somase pe Partridge să pună piciorul în prag – adică să aleagă, așa cum deja știm, între căsătorie și despărțire definitivă: „Așadar, Carrington s-a decis să devină doamna Partridge – dar nu, asta e exact ceea ce e hotărâtă să nu fie & își scrie numele în continuare, cu agresivitate, Carrington. Dacă oamenii urmează vreodată sfaturile, ar trebui să mă simt puțin responsabilă pentru că l-am determinat pe Ralph să se hotărască. Nu sunt totuși sigură că acest mariaj e mai riscant ca multe altele.
Cu siguranță, ea nu e îndrăgostită & el are o încăpățânare de anglo-indian“ (Woolf, 1978D: 119).
_____________
Woolf, Virginia, 1977D. Diaries. Volume I 1915-1919. London: Penguin Books.
Woolf, Virginia, 1978E. Essays. Volume Three 1919-1934. San Diego New York London: Harcourt Brace Jovanovitch, Publishers.