Raportându-ne le înțelesul cuvintelor potrivite, epigramele lui Al. O. Teodoreanu au fost mai curând scrise ca să-mbie decât să-njure, chiar dacă uneori autorul lor nu era deloc bonom, ci făcea tranșante puneri la punct ale aspectelor pe care le avea în vedere. Al. O. Teodoreanu nu suferea de „epigramită“ și exprima o adevărată profesiune de credință când spunea că scrie epigrame așa cum o domnișoară de pension face exerciții zilnice la pian sau cum se ouă găina. O întrebare la o anchetă din 1938 asupra speciei respective își afla din partea lui următorul răspuns: „Epigrama a fost pentru mine un simplu exercițiu verbal. Între un concert și altul, pianiștii fac în camera lor de studiu game pentru sprinteneala falangelor. Eu mi-am permis să fac game în public… Epigrama nu este un «plat de résistance», ci un simplu «entremets»“ (apud Mircea Handoca, Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu-Păstorel, Editura Sport-Turism, București, 1988, p. 152).
Faptul că epigramele erau iscălite cu pseudonimul Păstorel denotă o clară despărțire pe care autorul o făcea între această specie și literatura propriuzisă.
Convingerea lui Al. O. Teodoreanu despre tipărirea destul de târzie a cărții debutului denotă o scrupulozitate surprinzătoare, așa cum rezultă dintr-un fragment din textul Mici satisfacții, scris în 1931: „Tipărisem prima carte. Aș fi putut-o tipări cu șapte ani mai înainte, dar mai toate cărțile de debut sufăr de apendicită. De aceea cred că domnii autori e bine ca să le țină cât mai mult sub observație, pentru ca la prima criză să le extirpe organul inutil.
Asta am și făcut […]. Am socotit totdeauna că un scriitor trebuie să se ocupe cât mai mult de cartea lui atunci când o scrie și deloc după ce a pus-o în vitrină“ (Ibidem, p. 76).
Al. O. Teodoreanu știa pe de rost ample pasaje în versuri și proză din creațiile clasice și moderne, pe care le recita impecabil, fie și după consumarea a zece sticle de bere. Șerban Cioculescu rămăsese impresionat de prodigioasa lui memorie: „Era capabil să spună, aproape pe nerăsuflate, într-o oră, 5–600 de versuri. Dregându-și glasul cum se cuvenea, cu o nouă sorbitură, dar fără să i se împleticească limba o singură dată!“ (Varietăți critice, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 386). Și dă-i cu bere, și dă-i cu vin… În privința acomodării la orice fel de condiții de a lucra, dintre scriitorii postbelici ar fi putut să rivalizeze cu Al. O. Teodoreanu, să zicem, un Nichita Stănescu aflat în ultima fază, orală, a creației sale. Dacă simțea că inspirația îl gratulează (și îl gratula mai ales în timpul stărilor de euforie bahică), boemul nonconformist Păstorel scria catrenele pe lista de bucate, pe spatele unui pachet cartonat de țigarete, pe câte o carte de vizită, adeseori pe șervețelele de pe mesele din localurile prelungitelor libații.
Pentru că nu se lua în serios și nu lua chiar totul în serios până la capăt, Al. O. Teodoreanu nu a înțeles că, în condițiile privării de libertate, el este privat de acest obicei de a scrie oriunde, începând din etapa procesului și terminând cu ieșirea din detenție. Într-o pagină antologică, N.
Steinhardt narează o întâmplare inedită din timpul sinistrului proces intentat lotului Noica-Pillat, când inculpatul Teodoreanu Al. O. a rămas același om bine dispus și plin de vervă: „Nițel mai târziu, ofițerului care intră, Păstorel i se adresează bonom și glumeț pentru a cere creion și hârtie. Vrea să însemneze versuri pe care le-a compus la Securitate și ar fi păcat pentru cultura românească să se piardă. Ce fel de versuri? A, nu dușmănoase, lirice, patriotice. Cum le-a compus? A, în minte. Dar acum ar vrea să le transcrie; cu vârsta, de, s-ar putea să le uite./ Întocmirea de versuri pe cale mintală este, oricum, o performanță, poate nu ca băgarea unui gol sau depășirea unui record, dar performanță totuși e. Se simte o învăluire de admirație. Iar Păstorel zâmbește distant, dar prietenos. (Ce nu face omul pentru o țigară? Ce nu face scriitorul pentru un condei?) Deși ofițerul și subordonații lui se țin tari, se supraveghează între ei și se împotrivesc vrăjii, în atmosfera glacială (la propriu și la figurat) a fostei bucătării pătrunde brusc o adiere primăvăratecă, un iz patriarhal de Cotnari și o pală de voioșie humuleșteană. Ulița copilăriei nu mai pare a se fi strămutat pe întinsurile pierdute ale îndepărtatelor galaxii. Frunțile, puțin de tot, se descrețesc. S-ar zice că sunt și Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu s-o fi pitit Hanu Ancuței al tovarășului președinte Sadoveanu pe sub niște uriașe bufete de la capătul încăperii? Tare mă bucur, glăsuiește Mihai Vodă Sturza, că văd chef și voie bună în țara Moldovei (s. aut.). Tonului bonom care îmbracă o cerere de neconceput, ofițerul nu-i poate răspunde răstit. E destul de tânăr ofițerul, și-mi vine a crede că încearcă oarecum sentimentul elevului căruia i se oferă emoționantul prilej de a sta de vorbă cu unul dintre autorii reproduși în manualele școlare“ (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia – Editura Junimea, Iași, 2008, pp. 136-137).
În prefața la volumul lui Al. O. Teodoreanu Epigrame și alte rime vesele (Editura Hunanitas, București, 1997), și Alexandru Paleologu reconstituie scena în termeni similari și aflăm că în final locotenentul i-a refuzat doleanța, iar gardianul l-a apostrofat pe insolentul inculpat („Ei, fir-ar ai dracului, banditule, nici aici nu te lași de prostii!“).
Într-adevăr, banditul se ținuse de prostii și până atunci, drept care a fost „afiliat“ lotului Noica- Pillat. I-au fost confiscate manuscrisele și o mare parte din bibliotecă, fiind condamnat la șase ani de închisoare corecțională și la trei ani de interdicție pentru uneltire contra ordinei sociale (după trei ani de detenție, scriitorul a fost grațiat). Se cunosc foarte bine epigramele anticomuniste despre aberantele realități politice și sociale, din a căror producție voi cita doar una, pentru că face referire la confrații în ale condeiului. În anii în care regimul dejist a transformat Castelul Pelișor în casă de creație, epigramistul i-a ridiculizat pe scriitorii ce s-au aliniat politicii partidului: „Voi, creatori ai artei pure,/ Ce stați acuma la pădure,/ Să fiți atenți când vă plimbați/ Să nu călcați în ce creați!“ Cele câteva volume de proză (dintre care tabloul de moravuri Hronicul măscăriciului Vălătuc conține pagini de virtuozitate stilistică apreciate pozitiv la apariție de G. Călinescu), spiritualele proze gastronomice, precum și volumele de articole și eseuri cu caracter pamfletar nu îl așază pe Al.
- Teodoreanu în rândul din față al scriitorilor noștri. Rămâne în urma lui o anumită stare de spirit ironică, plină de multă seriozitate, Răzvan Voncu vorbind chiar despre o dramă a receptării: „Drama lui Păstorel Teodoreanu nu e de a fi fost, cum spune istoria literară, un minor interesant, într-o epocă interbelică plină de mari scriitori. Ci de-a fi un Brillat-Savarin, într-o cultură gastronomică primitivă, dominată de ciorbe, «grătar», «vin de buturugă» și «botul calului». O cultură în care modernitatea – din cauza conjuncturii istorice nefaste a celor patru decenii și ceva de comunism – nu a adus necesara rafinare a gustului și moravurilor, ci, dimpotrivă, o biruință a ceea ce Marin Preda a numit spiritul primar agresiv. «Omului nou» îi repugnă finețea, manierele și, în general, tot ce francezii denumesc savoir vivre. Nu e de mirare că posteritatea lui Păstorel Teodoreanu este făcută de ocazionalele licențioase din ciclul Politice și apolitice, nu de splendida sa literatură enogastronomică, prin care compatriotul nostru stă fără să roșească alături de maeștrii genului din cultura occidentală. Or, cum legenda are strict durata de viață a celor capabili să o întrețină, la ora actuală scriitorul este, din păcate, aproape de tot uitat. Chiar și la nivel de imagine, Păstorel mai există astăzi numai ca epitom al excesului bahic, adică printr-o latură cu totul neînsemnată a personalității unui intelectual, altminteri, complex, excepțional cunoscător al artei vinului și maestru al transformării ei în literatură“ (Răzvan Voncu, Lectura clasicilor, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2021, pp. 278-279).
Dușman înrăit al apei de izvor („Pentru subtilul amator/ Care-și respectă al său gât,/ E bună apa de izvor,/ Dar ca uzaj extern. Atât!“), Al.
- Teodoreanu și-a însușit principiul horațian, potrivit căruia nu pot avea viabilitate poemele scrise de băutorii de apă. De altfel, el definea vinul ca fiind singura ființă în stare lichidă, întrucât se bucură de aproape toate atributele unei ființe vii.
Pe trezie, imaginația i-a fost nutrită de luciditatea temeinicei pregătiri culturale, iar pe timp de beție, de „rima“ epigramelor. Și totuși, pentru scriitorul a cărui viață s-a confundat uneori cu opera, nu există o falie între imaginea boemului de o inteligență sclipitoare, cu un debordant umor tonifiant, degajată din producția epigramatică, și celelalte părți ale operei. Așa cum „vinurile și mâncărurile își sporesc reciproc calitățile“ (de la Păstorel cetire), și cele două părți ale creației se complinesc.
În virtutea cavalerismului pe care l-a ilustrat, la modul boem, întreaga viață, Al. O. Teodoreanu era, când își punea mintea, un desăvârșit om de lume și de la el datează un cod al bunelor maniere de respectat la masă. Nimic aici din comportamentul scriitorilor ce se dedau chefurilor și își pierd mințile bând. Pentru Păstorel Teodoreanu, gastronomia nu avea legătură cu lăcomia sau cu exhibarea instinctului animalic, ci reprezenta doar o ocazie de punere în evidență a datelor spirituale ale cuiva.
„Suflet bun și spirit fin“ (cum sună un vers din epitaful său), cultura nu i-a fost fudulie, în condițiile în care băutura i-a rămas (cum se spune) temelie, el spunând că bea „așa, de chestie“. Deși este considerat a fi un scriitor minor, Al. O. Teodoreanu era, din punctul de vedere al înzestrării spirituale, superior multor scriitori contemporani lui, care erau cotați mai bine la bursa valorilor criticii literare.
Epigrama fiind considerată o specie minoră, cel care i se dedica așa cum a făcut-o el nu putea fi relegat decât în rândurile plutonului de scriitori minori. A-l căuta în altă parte înseamnă, cu o vorbă din propria publicistică, „a umbla după adresa văduvei eroului necunoscut“.