Spre sfârșitul copilăriei mele, la Teatrul de Operetă din București, în clădirea în care până recent se afla Opera Română, se juca adesea Vânt de libertate de Dunaievski, compozitor sovietic bine cunoscut pe atunci, laureat al Premiului Stalin pentru operetele și muzica de film, lansate de-a lungul anilor. Ca multă lume, și eu și sora mea Veronica fredonam melodiile ei, vii, simpatice, ușor de ținut minte.
Un duet în ritm de vals anunța dragostea dintre cele două personaje principale, Mario, marinar progresist într-o țară depărtată, și Stela, iubita lui: Mario, mi-am legat viața mea de a ta (pam, pam, pam), Stela, ochii tăi (pam, pam pam)… Bine înțeles, cum era atunci obligatoriu, amorul lor formula și un mesaj politic, dat fiind că marinarii din operetă se pregăteau să se revolte împotriva cumplitului regim care asuprea țara lor. Vânt de libertate / Lumea o străbate anunțau ei în cor, încercând să seducă și, în același timp, să-și mobilizeze prietenii de pe scenă și publicul din sală.
Ti-ram, vânt de libertate! Ti-ram, lumea o străbate, cântam sora mea și cu mine, fără să ne gândim la ce anume se referă aceste cuvinte. Libertate, adică să faci ce vrei, sau mai degrabă să poți să-ți închipui, în ritmul melodiei, că ai voie să cânți și să dansezi? Cel puțin până la gloriosul cor final al operetei, urmat de aplauzele furtunoase ale publicului, de căderea și reridicarea cortinei, de plecăciunile surâzătoare ale artiștilor și ale dirijorului? Un lucru era cert – aceste cuvinte și muzica pe care pluteau ne făceau să zâmbim fericiți.
Nu-mi aduc aminte cine, poate tata, poate Bruder Florentin care de la desființarea școlii catolice „Sfântul Andrei“ își câștiga viața cu lecții particulare de germană și engleză, s-a încruntat în timp ce murmuram „vânt de libertate“ și a șoptit cu jumătate de voce „hm, libertate…“. Iar la școală am învățat lozinca revoluției din Franța, Libertate, egalitate, fraternitate, care, ni se spunea, suna frumos, ba chiar reprezenta un oarecare progres, fiind însă, din păcate o minciună burgheză, demascată cu ocazia instaurării celui mai liber regim din lume, democrația populară.
Mai târziu, în toamna lui 1969, ajuns la Paris, încă june și fără un ban în buzunar, am aflat că cei veniți din țările din Est puteau să primească trei cărți pe gratis la libăria poloneză de pe Bulevardul Saint-Germain.
Scotocind câteva ore prin rafturile acestei librării miraculoase unde se găsea tot ce era interzis în țară, am ales trei cărți, una dintre ele fiind Essais sur les libertés de Raymond Aron, o colecție de articole de teorie politică, cel mai interesant fiind o comparație între Karl Marx și Tocqueville. Ca să nu intru în detalii, ceea ce m-a frapat a fost titlul cărții: Eseuri despre libertăți, la plural, nu despre libertate, la singular. Raymond Aron accentua diferența dintre, pe de-o parte, cuvintele care vor să cuprindă totalitatea abstractă la care se referă și, pe de alta, cuvintele care sugerează cazuri concrete, unul singur sau mai multe.
Libertatea din opereta lui Dunaevski era grandioasă, dar practic imperceptibilă. În marea Uniune Sovietică, ca și la noi, trona ideea fericirii poporului în sfârșit liber pe veci, idee prezentă în imnuri, discursuri, lozinci pe pereți. În fapt, însă, orice voiai să faci trebuia să fii foarte atent ca să nu ai, cum se spunea atunci, neplăceri. Pentru adevărații liberali, inclusiv Raymond Aron, libertățile erau o listă, uneori mai scurtă, alteori mai lungă, de situații în care puteai să decizi singur ce voiai să faci, de pildă ce mănânci, ce citești, unde călătorești, la ce biserică, sinagogă sau moschee te duci și pentru cine votezi. Altfel spus, ne amintea el, la plural libertăți sună mai practic, mai destins, mai apropiat de viața de zi cu zi. Mai puțin gigantic, statuar, împietrit, decât singularul libertate.
Să lăsăm cuvintele să se liniștească, să respire, să se apropie de noi, îmi venea să spun. Și cum vom vedea rândul viitor, nu era vorba doar de noțiuni de ordin politic.
Va urma.